Oraşul şi oamenii

● James Joyce, Oameni din Dublin, traducere de Frida Papadache, Editura Litera, 2014.

James Joyce era un tînăr de 22 de ani cînd a scris prima povestire a acestui volum. Cum am menţionat şi cu altă ocazie, primele proze au apărut în Irish Homestead, publicaţia unei organizaţii agricole, la îndemnul unui redactor impresionat deopotrivă de talentul şi de sărăcia tînărului Joyce. După primele trei povestiri, Joyce a întrevăzut însă posibilitatea de a scrie un volum întreg de proză scurtă, care să funcţioneze mai degrabă ca un roman cu mai multe episoade – gîndite şi aranjate astfel încît să marcheze ipostazele vieţii, de la copilărie spre maturitate –, personajul principal fiind unul colectiv, locuitorii oraşului natal.   

Într-o scrisoare din 1905 trimisă editorulul său, Joyce îşi exprima o nedumerire personală: „Nu cred că vreun scriitor a mai prezentat pînă acum lumii oraşul Dublin. De mii de ani a fost una dintre capitalele Europei, e considerat cel de-al doilea oraş al Imperiului Britanic şi e de trei ori mai mare decît Veneţia. Mai mult, datorită unor împrejurări, pe care nu le pot aminti aici, cred că expresia dubliner are un înţeles deosebit şi mă îndoiesc că se poate spune acelaşi lucru despre londonez sau parizian, care au fost folosite de scriitori, ambele ca titluri. Din cînd în cînd văd că sînt anunţate în listele editorilor cărţi cu subiect irlandez şi sînt de părere că oamenii ar fi gata să dea bani pentru a cunoaşte atmosfera specială de decrepitudine care, sper, învăluie povestirile mele.“

Se înţelege din această scrisoare nu doar intenţia lui Joyce de a pune Dublinul pe harta literară a lumii, dar şi ambiţia lui de a da lovitura cu o carte puternică despre o lume şi un mediu prea puţin cunoscute, în tonuri deloc măgulitoare. Căci toate povestirile sînt fragmente ale condiţiei umane, dramatice prin lipsa lor de speranţă, din viaţa apăsătorului Dublin: au ca personaje oameni simpli, cu vieţi pline de greutăţi şi de frustrări, cu toţii prinşi în mecanismul necruţător şi impasibil al oraşului. Joyce aşa vedea Dublinul şi despre asta voia să scrie în povestirile sale: „Intenţia mea a fost să scriu un capitol din istoria morală a ţării mele şi am ales Dublinul ca scenă pentru că oraşul mi-a părut a fi centrul paraliziei. Am încercat să-l prezint publicului în patru ipostaze: copilărie, adolescenţă, maturitate şi viaţă publică. Povestirile sînt aranjate în această ordine. În cea mai mare parte, l-am scris într-un stil de o zgîrcenie scrupuloasă şi cu convingerea că numai cineva foarte cutezător ar îndrăzni să modifice, să deformeze chiar, prezentarea a ceea ce am văzut şi auzit.“ Această ultimă frază trebuie înţeleasă ca o încercare a lui Joyce de a-l convinge pe editorul cărţii de valoarea ei realistă, de document. La acea vreme, subiectele povestirilor sale şi limbajul vulgar folosit de personaje erau greu de acceptat, motiv pentru care, vreme de cîţiva ani, publicarea volumului este de-a dreptul abandonată, Joyce refuzînd să facă modificări de substanţă. Faptul că „povestirile duhnesc a cenuşare şi buruieni şi măruntaie“ era o realitate pe care scriitorul nu accepta să o fardeze. 

Fidel propriei viziuni artistice, foarte încrezător în valoarea literaturii sale şi extrem de ambiţios, Joyce a încercat din răsputeri să  găsească alţi editori interesaţi de aceste povestiri. După infinite tracasări, Oameni din Dublin a fost publicat, la un deceniu după scriere şi într-un tiraj minuscul, de 1250 de exemplare, trecînd aproape neobservat. Nici temerile editorilor, nici aşteptările scriitorului n-au fost confirmate de public sau de critici. N-au existat procese penale, nici scandaluri, vînzările au fost mici, iar recenziile – banale. Joyce a fost dezamăgit, dar a continuat să scrie (între timp, terminase romanul cvasiautobiografic Portretul artistului la tinereţe şi începuse să scrie Ulise, roman în care multe dintre personajele povestirilor revin în roluri episodice), iar şapte ani mai tîrziu, în 1922, succesul romanului Ulise avea să-i aducă definitiv consacrarea şi celebritatea.

Cele 15 povestiri ale cărţii – scrise, aşa cum menţionam, precum episoadele distincte ale unui roman de mediu – se constituie într-un traseu deopotrivă pe străzile şi prin inima Dublinului, o călătorie dinspre copilărie şi adolescenţă spre maturitate şi, în cele din urmă, spre moarte. Geniul lui Joyce se vede inclusiv din felul în care a gîndit volumul, care se deschide şi se închide cu un mort – unul real, în povestirea „Surorile“, celălalt imaginar, în povestirea „Cei morţi“ –, această călătorie existenţială schimbînd vocea narativă la persoana întîi, prezentă în povestirile copilăriei, cu vocea unui narator omniscient, dar distant din povestirile maturităţii. Această îndepărtare este susţinută de însăşi tema povestirilor care vorbesc, în fond, despre înstrăinare şi ratare, despre limitele umane, despre felul în care viaţa cu circumstanţele ei, simbolizate aici de marele organism al oraşului, subjugă şi macină destinele oamenilor. „Vreau să dezvălui spiritul acelei hemiplegii sau paralizii pe care mulţi o consideră a fi un oraş“, scria Joyce într-una din scrisorile sale din perioada elaborării acestor povestiri. Prin această metaforă a paraliziei putem „citi“ – aşa cum mulţi comentatori ai cărţii au făcut-o deja –  majoritatea situaţiilor în care ajung personajele. Este vorba, aproape de fiecare dată, de o formă de blocaj şi abandon în faţa vieţii, dar, mai ales, în faţa morţii.  

Paralizia preotului Flynn din chiar prima povestire este concretă, de ordin fizic, dar ia alte forme în cazul tuturor celorlalte personaje din carte. Fiecare se confruntă cu propriile limitări şi imposibilităţi, fie că e vorba de cele emoţional-sentimentale (cum se întîmplă cu protagoniştii din „Evelina“, „Ţarină“ şi „Un caz penibil“), creatoare (cum se întîmplă cu protagonistul din „O mică înnorare“), financiare (în „După cursă“), spirituale (în „Diverse aspecte“), politice (în „Ziua iederii la sediul Comitetului“) sau, pur şi simplu, existenţiale (în „Cei morţi“). Un alt aspect foarte comentat al acestor povestiri este viziunea anticlericală a lui Joyce care găsea catolicismul responsabil în bună măsură pentru decăderea spirituală a ţării sale. În multe dintre aceste povestiri – începînd chiar cu prima, cea care dă tonul cărţii în multe privinţe – se remarcă influenţa nefastă a Bisericii, fie în cadrul familiei, al educaţiei sentimentale (cum se întîmplă în „O întîlnire“ şi în „Pensiunea de familie“), fie în ceea ce priveşte domeniul public al afacerilor (în povestiri precum „Ziua iederii la sediul Comitetului“ şi „Graţia divină“). Cea mai comentată povestire este „Cei morţi“, cea mai lungă şi cea mai complexă din carte, văzută unanim drept capodopera volumului. Cronologic vorbind, este ultima povestire scrisă, şi tot ea închide şi cartea.

Dacă vorbeam la început despre felul în care Joyce percepea Dublinul ca pe o formă de paralizie care anihilează viaţa locuitorilor săi („oraşul mi-a părut a fi centrul paraliziei“), de data aceasta sentimentele scriitorului sînt atinse de o vagă melancolie faţă de oraşul natal. Scrisă în 1906, pe cînd Joyce se afla în Italia şi trecea printr-o perioadă nefastă profesional, iar manuscrisul volumului încă nu-şi găsea editor, povestirea oferă o imagine pozitivă concetăţenilor săi. Îi scria Joyce fratelui său, Stanislav: „Cînd mă gîndesc uneori la Irlanda, mi se pare că am fost inutil de sever. N-am exprimat în nici un fel (în Oameni din Dublin cel puţin) atracţia exercitată de acest oraş, căci nu m-am simţit în largul meu de cînd l-am părăsit, cu excepţia Parisului. Nu i-am exprimat izolarea ingenioasă şi ospitalitatea. Din cîte pot să-mi dau seama, această ultimă «virtute» nu există nicăieri altundeva în Europa. I-am nedreptăţit frumuseţea: căci are, după părerea mea, o natură mult mai frumoasă decît ce-am văzut prin Anglia, Elveţia, Franţa, Austria sau Italia.“ Aşa se face că discursul protagonistului de la masa festivă de Crăciun este foarte cald la adresa irlandezilor şi povestirea poate fi privită şi ca un omagiu adus de Joyce Dublinului în/la sfîrşit.

„Cei morţi“ excelează însă prin felul în care sentimentul deşertăciunii se insinuează în cadrul festiv al petrecerii anuale, unde oamenii se adună pentru a conversa, a bea şi a mînca împreună, a cînta şi a dansa. Buna dispoziţie a întîlnirii, emoţia sărbătorii, gregaritatea petrecerii sînt permanent concurate de un sentiment al absenţei, al lipsei. Protagonistul resimte nevoia unui moment de tandreţe cu soţia sa, tocmai cînd ea se închide din cauza unei amintiri de demult. (În paranteză fie spus, acest moment i-a fost inspirat lui Joyce de biografia sentimentală a Norei Barnacle, soţia sa.) Viziunea pe care o are protagonistul în finalul povestirii – printre cele mai comentate pagini ale literaturii lui Joyce – vin să închidă copleşitor acest volum care pune în scenă, de la un capăt la altul, diverse forme de revelaţii despre viaţă şi moarte.