Povestitor

● Mircea Cărtărescu, Fata de la marginea vieţii. Povestiri alese, Editura Humanitas, 2014.  

„Voiam să scriu proză, numai proză, a fost o ironie a sorţii că am publicat mai întîi poezie“, spune, la un moment dat,

în „Bucureştiul meu“, o splendidă confesiune ca o declaraţie de dragoste deopotrivă maternă şi citadină. 

La sfîrşitul anilor ’80, deceniu dominat de poezia sa, Mircea Cărtărescu debuta în proză publicînd (cu titlul

) volumul de nuvele

, probabil cea mai bună carte de proză scurtă din întreaga noastră literatură („în toată perioada cît am scris

, am încercat din răsputeri să-mi amintesc cît mai mult din primii ani de copilărie“), carte reeditată în mod constant şi ale cărei nuvele au fost publicate şi individual. În 2004 apărea al doilea volum de povestiri al scriitorului,

devenit bestseller-ul absolut al literaturii române de după ’89 (acum cîţiva ani, cifra oficială a numărului de exemplare vîndute era de 165.000), carte apărută pe piaţă inclusiv în ediţii piratate (caz unic în literatura noastră; eu nu mai ştiu şi alţi scriitori români pirataţi). S-ar putea spune, aşadar, că proza scurtă l-a făcut pe Mircea Cărtărescu deopotrivă un autor cult şi autor de bestseller-uri. De altfel, în paralel cu marea sa construcţie romanescă, Mircea Cărtărescu a continuat să scrie povestiri:

(2010) este un volum omogen, cu trei nuvele publicate iniţial, în foileton, în ghidul cultural

(spre deosebire de povestirile din

, ale căror prime variante apăruseră în revista de modă

), iar scriitorul a publicat proze scurte, de-a lungul anilor, şi în volume compozite, precum

(2003) sau

(2012). Din toate aceste cărţi, inclusiv din

(2002), „jucăreaua“ pentru copii şi rafinaţi, autorul a selectat în prezenta antologie 23 de povestiri, lăsînd deoparte textele mai lungi, aşa-zis nuvelele. 

Citind această selecţie, din cuprinsul căreia inedită este doar povestirea care dă titlul volumului (un basm cult ca o ars poetica, o metanaraţiune fantasy care împarte cu „Ruletistul“ ideea despre lumea ca ficţiune eternă), mi s-a făcut poftă de fiecare din toate celelalte cărţi de proză scurtă ale lui Mircea Cărtărescu. Din povestirile volumului

toate narate ca nişte istorii personale de amor, false confesiuni sau rememorări fanteziste undeva la jumătatea biografiei (ar fi putut la fel de bine să apară ca episoade distincte undeva în jurnal; „era real real“ jură pe realitate la un moment dat autorul) şi a ficţiunii (căci, în acelaşi timp, par mici piese de mozaic scoase din fresce imaginare mai mari, naratorul vorbind cu aceeaşi uşurinţă şi despre „deformarea sfruntată a faptelor“), sînt selectate cele mai multe proze. Favoritele mele sînt „Petruţa“ (vag salingeriană), „Cerceluşi“, „Cu urechile pe spate“, „Seara care cade“ şi excelentele „Nabokov la Braşov“ şi „Irish Cream“ (cea care m-a trimis cu gîndul la „Fata din Java“ a lui Vasile Voiculescu). Îmi pare rău că nu şi-a făcut loc aici şi „Întîlnire la Torino“, de pildă, ceea ce mă face să remarc, o dată în plus, calitatea povestirilor din

un volum subestimat brusc de critica literară din cauza succesului său comercial. Unde nu avem mai multe astfel de cărţi de proză scurtă! 

Din

este selectată – cum spuneam, din raţiuni de întindere – doar povestirea „Ruletistul“, splendida metaistorioară filozofică despre caracterul ficţionar al lumii; aşa cum din

a fost extras doar „Anthrax“, autoficţiunea ca farsă, aşa cum, de altfel, sînt toate cele trei ficţiuni memorialistice scrise la persoana întîi ale acelui volum („povestirile pleacă de la situaţii şi persoane reale; totuşi, ele sînt operă de ficţiune în mult mai mare măsură decît par“ – ne avertiza atunci scriitorul), povestiri care aveau ca subiect „darul otrăvit“ al succesului literar. De altfel,

a reprezentat o schimbare stilistică destul de mare în scrisul lui Mircea Cărtărescu, cu povestiri construite pe modelul episoadelor, alert, şi cu un suspans/comic bine dozat, într-un stil simplu, accesibil şi lejer, fără volute stilistice, fără emfază literară, cvasibiografice şi anecdotice, livrînd, cu multă autoironie şi umor, întîmplări din viaţa autorului de succes, cu acelaşi nume, devenit protagonistul unor farse publice. (Recitind „Anthrax“, mi s-a făcut poftă de „Bacoviană“.)

Din

au fost selectate povestirea omonimă (emoţionanta confesiune a pierderii fratelui geamăn, citită de mine ca un fel de basm în siajul unei nuvele precum „Gemenii“ sau micul roman

, plus trilogia

, fireşte, unde Victor este geamănul visat şi mult aşteptat), splendidele „Ada-Kaleh, Ada-Kaleh...“ şi „Pontus Axeinos“, două fantezii construite în jurul amintirii insulei turceşti de pe Dunăre şi a exilului poetului Ovidiu de la Marea Neagră, şi apocrifa „Jurnal cu Darwin“ (publicată iniţial în

, apropo). Alte povestiri sînt cîteva pseudobasme comice şi livreşti din

precum şi, printre altele, celebrisima istorie romanţată a „Zarazei“ (personaj intrat în cultura populară datorită lui Mircea Cărtărescu) sau deja citata „Bucureştiul meu“, din care redau şi fragmentul de mai jos. 

Recitind această antologie de povestiri, nu pot să nu remarc, dincolo de stilistica desăvîrşită a lui Mircea Cărtărescu, talentul extraordinar pentru portrete şi descrieri (nu mai există un alt scriitor român contemporan cu asemenea meşteşug descriptiv) sau apetenţa pentru introspecţie, lucruri deja foarte bine ştiute şi care merg mînă în mînă cu melanjul fascinant de confesiv şi fantastic; nu pot să nu remarc, aşadar, trei calităţi poate insuficient observate în scrisul său. Mai întîi, verva de povestitor. Mircea Cărtărescu nu este doar un prozator introspectiv şi vizionar, un fantezist metafizic al infra- şi hiperrealităţii, dar şi un extraordinar povestitor realist, capabil de minunate naraţiuni anecdotice. Lucru care (con)duce la alte două mari calităţi ale scrisului său: umorul (peste jumătate din povestirile acestei antologii sînt texte de un comic rafinat) şi dialogul (nu găseşti prea multe dialoguri în proza lui Cărtărescu, dar atunci cînd apar, precum în „Anthrax“, spre exemplu, sînt extrem de savuroase). O antologie regală!

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.