Indecenţa umană

● Philip Roth, Teatrul lui Sabbath, traducere de Iulia Gorzo, Editura Polirom, 2013. 

Am citit suficient din/despre opera lui Roth încît să (aveţi încredere în mine cînd) spun că Teatrul lui Sabbath este una dintre cele două-trei capodopere pe care le-a scris în lunga şi prodigioasa-i carieră. Aş fi putut umple această pagină numai cu frazele pline de entuziasm ale criticilor americani, scoase din recenziile de întîmpinare de la momentul apariţiei cărţii, în 1995, cînd romanul a primit şi National Book Award (al doilea din cariera scriitorului), sau din volumele de eseuri critice, fraze pe care le-aş fi putut chiar grupa după zonele de interes hermeneutic sau după asemănările descrierilor („hilariously serious about life and death“ – Frank Kermode vs „hysterical humorous about sex and death“ – John Freeman). În schimb, mă voi rezuma, pentru început, la încercarea de a descrie scenele pe care Mickey Sabbath îşi joacă propria existenţă, dar şi a celorlalţi din distribuţia vieţii sale, cu toate dramele vizibile şi ascunse, acceptate sau ignorate, din prezent şi din trecut – romanul fiind expunerea & zbaterea plină de adevăr, de-a lungul a peste 500 de pagini şi cu laitmotive din Shakespeare, Flaubert şi din jazz, a mai multor destine făcute praf.

Morris „Mickey“ Sabbath este un fost păpuşar sexagenar, suferind de osteoartrită progresivă, care s-a bucurat de o relativă faimă în mediile artistice undergound din anii ’50, dar care, în urma unui scandal sexual petrecut în mediul universitar, s-a văzut nevoit să-şi încheie cariera prematur şi deloc onorabil. Retras undeva în nord, într-un orăşel de munte, alături de Roseanne, cea de-a doua lui soţie, o alcoolică înscrisă într-un program de reabilitare, cinicul şi virilul Sabbath îşi construieşte o viaţă sexuală paralelă, alături de Drenka, soţia croată a unui patron de pensiune, care descoperă, graţie lui Sabbath, dar şi alături de alţi bărbaţi, deliciile explorării sexuale extraconjugale la vîrsta a doua. Moartea pe neaşteptate a Drenkăi, în urma unui cancer evoluat rapid, îl lasă pe Sabbath neconsolat şi debusolat; mai mult, îl umple de furie şi disperare şi-l aruncă în ceea ce pare a fi un moment de criză, în care-şi reevaluează propria existenţă, dar mai ales morţile celor din jurul lui, care-i anunţă şi cheamă propria moarte. Una după alta, înaintînd în trecut, aflăm toate poveştile celor implicaţi în viaţa lui Sabbath, un adevărat carusel de morţi premature, absurde, voluntare sau doar inevitabile, învîrtit în jurul figurii paterne a amantului păpuşar. Ignorată de Sabbath şi, în cele din urmă, internată într-o clinică de dezalcoolizare, Roseanne trebuie să-şi confrunte pînă la capăt relaţia cu tatăl sinucigaş, asupra căruia planează suspiciunile unei presiuni incestuoase. Prima soţie a lui Sabbath, Nikki, dispărută fără a i se găsi cadavrul, în urmă cu 30 de ani, pe cînd Sabbath îşi începea în secret aventura extraconjugală cu Roseanne, crescuse fără tată şi nu depăşise cu adevărat niciodată moartea mamei sale – episodul în care Nikki prelungeşte momentul incinerării mamei, pe care o îmbălsămează, sfîrşind prin a-i nega moartea şi a-i vorbi ca unei fiinţe vii, este unul dintre cele mai frisonante episoade din acest roman care, altfel, abundă în scene grotesc-morbide. Un alt personaj care refuză dispariţia cuiva drag este chiar mama lui Sabbath, complet destabilizată de moartea, în războiul contra Japoniei, a fiului cel mare, Morty (fericit beneficiul involuntar al traducerii româneşti, căci numele lui e folosit şi menţionat peste tot în forma prescurtată Mort).

De altfel, moartea fratelui său cel mare ni-l dezvăluie pe Sabbath însuşi neconsolat, plin de resentimente profunde – ura fiind, în cele din urmă, raţiunea existenţei sale. Printre aceste morţi se strecoară şi episoade sexuale, mai mult sau mai puţin perverse, dar niciodată lipsite de latura comică. Mai întîi, arestarea şi condamnarea pentru huliganism şi obscenitate a tînărului Sabbath, care dezvelise, în mijlocul unui act artistic stradal, sînul unei fete; apoi şi scandalul provocat de găsirea unei casete cu înregistrarea unei partide de sex telefonic dintre Sabbath şi una din studentele lui. În fine, morţii Drenkăi îi urmează moartea lui Lincoln, fostul său impresar, prilej pentru vizita lui Sabbath, după foarte mulţi ani, la New York, iar de acolo – în orăşelul de pe malul mării unde se afla îngropată familia sa şi unde Sabbath îşi plănuieşte sinuciderea, cumpărîndu-şi un loc de veci cît mai aproape de ai lui. (De altfel, Roth a mărturisit, într-un interviu, că impulsul de a scrie acest roman i-a venit pe vremea cînd îşi căuta el însuşi un loc de veci, la puţin timp după moartea, în urma unui cancer, a amantei sale, Janet Honhouse; multe dintre elementele biografice ale acestui roman putînd fi aflate din excelenta monografie Roth Unbound. A Writer and his Books, publicată anul trecut de Claudia Roth Pierpont – doar coincidenţă de nume.) Acestei suite de morţi din trecut şi din prezent viaţa îi opune întîlnirea neaşteptată cu un verişor centagenar, despre care Sabbath nu ştia că mai trăieşte şi la care descoperă... Dar am povestit şi-aşa prea mult.

Nu doar existenţialismul elegiac sau comicul enorm al morbidului, inclusiv în latura lui sexuală, sînt prezente aici în cea mai bună exprimare stilistică posibilă, dar toate temele şi obsesiile lui Roth – legate de arbitrariul şi inconturnabilul morţii sau de incoerenţa şi absurditatea vieţii, lipsa lui Dumnezeu, precaritatea condiţiei şi indecenţa naturii umane – toate apar în sute de formulări memorabile în această carte din pulpana căreia, ca să mă exprim aşa, s-au ivit toate micile sale romane din anii 2000: Indignare, Umilire, Fantoma iese din scenă sau Povestea lui Orişicine (toate traduse şi în curs de reeditare la Polirom). Aş putea spune la fiecare ce anume a luat din Teatrul lui Sabbath, dar mă opresc asupra constatării că Roth se ia aici la trîntă, prin vocea lui Sabbath, cu toţi şi cu toate: religia şi evreitatea (deşi mai puţin decît în altele), modernitatea, războiul, politica şi corectitudinea politică, presa, monogamia, consumerismul ş.a. Scandalosul şi insaţiabilul, aventurierul şi primitivul, amoralul şi mizantropul, „realistul feroce“ lipsit de scrupule, Sabbath este vocea plină de dispreţ faţă de toţi şi toate, este un strigăt împotriva lumii, a vieţii şi a morţii, cărora le opune supravieţuirea prin sex („cea mai însemnată din extravaganţele noastre“), singurul instinct ce poate face suportabilă viaţa şi poate înfrunta moartea. După cum l-a definit Kundera, „Roth is a great historian of modern eroticism... He speaks of sexuality that questions itself; it is still hedonism, but it is problematic, wounded, ironic hedonism. His is the uncommon union of confession and irony. Infinitely vulnerable in his sincerity and infinitely elusive in his irony.“ Am dat citatul în engleză făcînd astfel trecerea înspre cealaltă mare calitate a acestei cărţi, şi anume traducerea excelentă a Iuliei Gorzo. Am citit romanul şi în original, şi pot spune că această versiune românească este pe măsura lui. 

Extras:

„...Frenezia orgasmului lui Nikki, zbaterea, scîncetele, gemetele sonore, privirea opacă fixată în tavan, unghiile înfipte adînc în scalpul lui, totul părea o experienţă la limita suportabilului, din care risca să nu-şi mai revină niciodată. Orgasmul lui Nikki era convulsiv, de parc-ar fi jupuit-o cineva. Pe de altă parte, cel al Roseannei trebuia fugărit aşa cum fugăresc hăitaşii vulpea, cu ea însăşi în rolul vînătorului de vulpi însetat de sînge.

Orgasmul Roseannei cerea un mare efort din partea ei, o năvală spectaculoasă la vedere. Roseanna trebuia să înfrîngă ceva care-i opunea rezistenţă şi care lupta pentru o cauză complet diferită – orgasmul nu era un eveniment natural, ci o ciudăţenie atît de rară, încît se cerea moşită îndelung. La ea juisarea avea o dimensiune eroică, plină de suspans. Niciodată nu puteai fi sigur pînă-n ultima clipă dacă avea să reuşească sau dacă tu, personal, aveai să te poţi ţine tare fără să faci infarct. Începuse să se întrebe dacă nu cumva efortul ei era pe undeva exagerat şi prefăcut, ca atunci cînd un adult joacă şah cu un copil şi se preface că stă în cumpănă la fiecare mutare a copilului. Ceva era putred, foarte putred. Apoi însă, cînd aproape că nu mai sperai, reuşea, termina, îşi prindea prada, călărindu-l, cu întreaga fiinţă condensată înăuntrul sexului ei. Pînă la urmă ajunsese să aibă senzaţia că nici nu era nevoie de el acolo. Ar fi putut fi una dintre marionetele alea de pe vremuri, cu un penis lung de lemn. Nu era nevoie să fie acolo – aşa că nici n-a mai fost.

Cu Drenka era ca şi cum ai fi aruncat o pietricică într-un lac. Intrai în el, iar undele se desfăşurau sinuos dinspre punctul central spre margini, pînă cînd întregul lac se unduia şi palpita de lumină. De fiecare dată cînd se opreau în ziua sau în seara respectivă, se opreau pentru că Sabbath nu doar că-şi atinsese limitele rezistenţei, ci le şi depăşise riscant de mult pentru un grăsan de peste cincizeci de ani. «La tine orgasmul e o industrie», îi spusese el. «Eşti o fabrică.» «Ştii ce vreau data viitoare cînd ţi se scoală?  Vreau să mi-o bagi adînc de tot.» îi spusese ea. «Şi dup-aia?» «Dup-aia să mă întorci pe dos în jurul pulii. Aşa cum scoţi o mănuşă trăgînd-o de margine.»”