Viaţa în timpul războiului

● Drago Jančar, Azi-noapte am văzut-o, traducere, note şi postfaţă de Paula Braga Šimenc, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014.  

Drago Jančar (n.1948) este scriitorul sloven cel mai tradus şi mai cunoscut internaţional. După o activitate politică ce i-a adus şi o condamnare la închisoare, în 1974, pe vremea lui Tito,  Drago Jančar  s-a implicat în mişcarea de contestare a sistemului politic iugoslav, a militat pentru independenţa slovenă la sfîrşitul anilor ’80, iar mai tîrziu a susţinut cauza bosniacă. S-a dovedit şi un scriitor prolific – a scris mult teatru şi proză –, scrierile sale fiind, între timp, traduse şi premiate internaţional. Romanul de faţă, apărut în 2010, a primit Premiul Kresnik pentru proză, versiunea franceză fiind distinsă cu Prix du Meilleur Livre Étranger anul trecut. Este şi prima sa traducere în limba română – prilej cu care Drago Jančar s-a aflat la Bucureşti săptămîna trecută într-un eveniment alături de Mircea Cărtărescu la Biblioteca Centrală Universitară. 

Conform prezentării traducătoarei (a cărei versiune românească sună foarte bine), şi acest roman se inspiră, ca mai toate scrierile lui Drago Jan č ar, dintr-un fapt real: ridicarea şi lichidarea de către partizani, în iarna anului 1944, a soţilor Ksenija şi Rado Hribar, una dintre familiile marii burghezii slovene interbelice. Felul în care şi-au găsit sfîrşitul cei doi soţi a rămas pînă de curînd un mister învăluit de speculaţii, romanul imaginînd un posibil scenariu. (Cu atît mai interesant însă este faptul că succesul cărţii a impulsionat investigaţiile care au scos la iveală, în urmă cu doar cîteva săptămîni, locul unde se pare că au fost îngropaţi soţii Hribar.) Însă Drago Jančar nu este preocupat de faptele istorice în sine şi nici de acurateţea datelor biografice, cuplul său de personaje Veronika şi Leo Zarnik fiind doar un pretext pentru a ridica o problemă şi mai mare: ce se întîmplă cu cei care încearcă să trăiască, pe

Romanul este construit din cinci relatări, fiecare aparţinînd cîte unui personaj care i-a cunoscut pe cei doi, astfel că, de-a lungul întregii cărţi, soţii Zarnik nu apar în prim plan decît în memoria celor cu care, la un moment dat, s-au intersectat. Construcţia aceasta indirectă şi subiectivă, cu naraţiunea delegată martorilor, niciodată protagoniştilor, îi oferă lui Drago Jančar libertatea de a crea şi de a păstra în centrul romanului său nişte personaje fascinante care nu se dezvăluie decît parţial. Cele cinci relatări provin din tot atîtea perspective diferite, dar şi din perioade diferite, dispunerea lor în roman fiind cronologică, una în continuarea celeilalte, acoperind perioada 1938-1945. 

Prima parte a cărţii, care începe ca o poveste de dragoste, îi aparţine unui ofiţer de cavalerie din armata regală iugoslavă, care rememorează perioada de dinaintea începerii războiului cînd, din postura de antrenor de călărie al Veronikăi Zarnik, devine amantul acesteia. Povestea de dragoste dintre ofiţerul dedicat Regelui şi Veronika, femeie modernă, emancipată, foarte educată (călăreşte, conduce automobilul, cîntă la pian, a avut drept animal de companie un pui de aligator), cu un acut simţ al libertăţii, dar şi al autoiluzionării, nu rezistă trivialităţii vieţii nomade a soldatului şi femeia se întoarce, după momentul de rătăcire sentimentală, la soţul ei, înstărit şi iertător. (De altfel, graţia, misterul şi, mai ales, fascinaţia pe care o exercită Veronika pentru toţi cei care o întîlnesc l-a făcut pe Mircea Cărtărescu să o compare cu Doamna T., iar desfăşurarea poveştii nefericite de dragoste pe fundalul războiului i-a prilejuit o referinţă la

) 

Veronika rămîne într-adevăr un personaj necunoscut, este fantoma (de unde şi titlul romanului) în jurul căreia gravitează cele cinci relatări, fiecare personaj avînd limitele propriei perspective, mai exact spus, fiecare personaj are o percepţie deformată de însăşi dragostea pe care i-o poartă. În cazul ofiţerului este vorba de dragostea erotică. Pe mama Veronikăi, o femeie bătrînă şi bolnavă, care trăieşte în lumea ei paralelă, tocmai dragostea maternă o împiedică să înţeleagă şi să accepte sfîrşitul propriei fiice. A treia relatare

 îi aparţine unui medic german trecut prin frontul din Est, care, locuind retras în apropierea conacului lor, devine prieten de familie cu soţii Zarnik şi un îndrăgostit platonic de Veronika, pe care o descrie drept „o apariţie miraculoasă în vremuri sălbatice“. A patra voce îi aparţine menajerei familiei, o femeie simplă şi devotată care vede în soţii Zarnik nişte „oameni cumsecade“; pe cînd al cincilea narator, băiatul bun la toate la munca de la conac, „un simplu ţăran“ devenit complicele partizanilor comunişti din frustrare de clasă, se lasă manipulat împotriva „burghejilor colaboraţionişti“, răzbunîndu-se şi pe faptul că nu are parte de atenţia Veronikăi, care pare interesată doar de medicul german, exponent al ocupatorului. 

Sfîrşitul (tragic, după cum aflăm din relatarea ultimului martor) al soţilor Zarnik este perceput de toţi cei cinci martori, fiecare din propria lui perspectivă, ca fiind o insuportabilă nedreptate, totul fiind pus în seama războiului care are puterea de a frînge destine în cel mai crud mod. Bunătatea, generozitatea şi inocenţa soţilor Zarnik, dar mai ales dorinţa lor „numai de a trăi“ nu rămîn nepedepsite în acest roman care vorbeşte, în fond, despre confruntarea cu istoria în faţa căreia omul nu are nici o şansă.  

***

„Locotenentul a dat ordin să fie aduşi toţi bărbaţii din sat, dacă sat se putea numi aşezarea aceea cu cîteva case, fără biserică şi fără birt… Recolta era modestă, nu numai din cauza dimensiunilor satului, ci şi pentru că diferitele armate care trecuseră pe acolo cu mult înainte îi luaseră pe bărbaţii tineri. În faţa locotenentului furios, soldaţii împinseseră cîţiva bătrîni înspăimîntaţi. Locotenentul l-a chemat pe interpret şi le-a comunicat amărîţilor acelora că vor fi împuşcaţi ca urmare a atacului asupra foţelor germane. Bătrînii au tresărit, am văzut cum unuia dintre ei i se umeziseră nădragii. A constituit un pluton de execuţie. Încet şi fără tragere de inimă, soldaţii desemnaţi s-au dispus în poziţie de tragere. Cu siguranţă, găseau totul fără nici un sens. Eu stăteam în autosanitară şi numai din cauza absurdităţii situaţiei mi-a venit să vomit. Nu din compasiune, ci din cauza absurdităţii universale care făcea ca acum, într-o zi de primăvară, avînd ca fundal munţii albi lucind în soare, bătrînii ăştia urmau să-şi piardă viaţa după ce războiul se terminase.

Cînd salva a fost lansată, patru au căzut, dar al cincilea a rămas în picioare. Era cel care, de frică, se uşurase în pantaloni. La comanda foc, se aplecase şi glonţul doar îi atinsese capul, sîngele a început să i se prelingă pe obraz, dar a rămas în picioare viu. Locotenentul m-a chemat să constat decesul celor care zăceau pe jos. Am sărit din maşină, mi-am luat trusa medicală; am crezut că voi bandaja capul bătrînului. Ce facem cu ăsta? a întrebat locotenentul şi s-a uitat spre omul răpus de groază care umbla încoace şi încolo, păşea pierdut printre cadavrele întinse pe jos, se prindea cu mîinile de cap şi îşi privea nedumerit mîinile pline de sînge. 

Am tăcut cu toţii. Locotenentul i-a spus interpretului ca omul să se liniştească, să-l poată împuşca. Nu ştiu dacă i-a tradus cuvînt cu cuvînt, dar bătrînul a încetat să se mai agite. I-a spus să stea în genunchi. Interpretul i-a tradus. Bătrînul a îngenuncheat cu greu, era clar că îl dureau genunchii. Locotenentul s-a apropiat de el şi l-a împuşcat din spate în capul deja plin de sînge. Sînge amestecat cu fragmente din craniu i-a acoperit mîinile. Am păşit încet pentru a lua pulsul acelui bătrîn, dar soldaţii săriseră deja în camioane, aşa că m-am întors şi eu şi am urcat în maşină. Tremuram din tot corpul. Dar nu din cauza a ceea ce tocmai văzusem. Ci pentru că nu spusesem nimic, ar fi trebuit să urlu ce dracu’, nu mai are nici un rost. Eram cel mai înalt în grad, poate că locotenentul m-ar fi ascultat… Dar nu am făcut nimic. Îmi era frică.“  

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.