Roth vs Roth
● Philip Roth, Operaţiunea Shylock. O confesiune, traducere de Anca Dan, Editura Polirom, 2014.
este o autoficţiune satirică sub forma unui policier politic identitar evreiesc. Aflat în convalescenţă după un lung tratament cu Halcion, un somnifer interzis, în cele din urmă, din cauza tulburărilor de personalitate pe care le inducea, scriitorul Philip Roth, autorul romanului
, află că în acel moment (e începutul anului 1988), în Israel, un evreu american pe nume Philip Roth lansează public, în numele lui, al scriitorului de succes, un plan politic numit Diasporism, care propune mutarea înapoi în Europa, în ţările de origine, printre care şi România, a populaţiei israeliene, şi reducerea statului israelian la graniţele iniţiale din 1948. Scopul fiind dezamorsarea conflictului israeliano-palestinian şi evitarea unui iminent al doilea Holocaust, produs în Orientul Mijlociu, fie prin masacrarea evreilor de către arabi, fie prin decimarea arabilor cu ajutorul armelor nucleare israeliene, acţiune care ar compromite definitiv moralitatea statului israelian. Acesta ar fi primul pas al Diasporismului, prezentat de falsul Philip Roth ca un Sionism pe invers, la fel de absurd în teorie, dar aplicabil în realitate, cu ajutorul susţinerii filantropiei evreieşti tradiţionale; al doilea pas fiind crearea unor programe numite „Antisemiţii Anonimi“, prin care populaţia europeană, care nu-i va primi cu braţele deschise pe evreii rătăcitori reîntorşi în ţările de origine, să poată fi tratată de antisemitismul latent.
Adevăratul Philip Roth pleacă la Ierusalim indecis să-l confrunte pe falsul Philip Roth (care se dovedeşte a fi un fost detectiv particular aflat pe moarte, fan absolut al cărţilor romancierului, cu care se şi aseamănă fizic la modul izbitor), scopul lui principal fiind intervievarea prozatorului israelian Aharon Appelfeld, supravieţuitor al Holocaustului, pe tema memoriei şi a identităţii evreieşti. Adevăratul Roth descoperă destul de repede că există o anume voluptate în a profita de faptul că, datorită coincidenţei de nume şi conformaţie fizică, este deja luat drept promotorul diasporismului şi, astfel, participă la procesul Tribunalului din Ierusalim, unde în acele zile este judecat, sub învinuirea de a fi fost gardianul şi ucigaşul în masă al evreilor în lagărul de la Treblinka, un muncitor american de origine ucraineană, al cărui nume este – altă coincidenţă onomastică sau nu – chiar Ivan Demianiuk, precum gardianul supranumit „Ivan cel Groaznic“. Astfel, în timp ce adevăratul Philip Roth se pregăteşte de confruntarea cu geamănul său, falsul Philip Roth, promotorul diasporismului, pe care, în cele din urmă, îl somează, cu ameninţarea instanţei, să renunţe la falsa identitate, statul Israel încearcă să restabilească adevărata identitate a americanului de origine ucraineană Demianiuk, care ar putea fi chiar ucraineanul Demianiuk responsabil de crimă în masă împotriva evreilor.
Ca-ntr-o veritabilă
în care toate personajele poartă cîte o mască, lucrurile se complică pe măsură ce intră în scenă noi şi misterioase personaje. Palestinianul George Ziad, fost coleg de facultate cu scriitorul Philip Roth, este un fervent denunţător al procedurilor criminale împotriva arabilor, la care apelează Statul Israel pentru a-şi păstra legitimitatea şi a-şi păstra securitatea şi, evident, un susţinător al programului diasporistic promovat de (falsul) scriitor, în care vede o soluţie pentru eliberarea poporului său, afirmîndu-şi disponibilitatea de a-l ajuta prin înlesnirea unei întrevederi cu Yasser Arafat, un al doilea mare şi important potenţial susţinător al diasporismului, după Lech Walesa, contactat şi vizitat deja de falsul Philip Roth. Un alt personaj important care-şi face intrarea în scenă este un milionar evreu pe nume Smilesburger, care donează un cec de un milion de dolari pentru susţinerea diasporismului, chiar adevăratului Philip Roth, care, prins în acest năvod al actanţilor politici, începe să-şi asume identitatea atribuită de la distanţă de falsul Philip Roth şi, practic, să i se substituie temporar celui care-i furase identitatea (inclusiv prin a profita sexual de amanta acestuia) şi cu care, în cele din urmă, se şi întîlneşte, purtînd o conversaţie în oglindă. Totul, reamintesc, pe fondul perioadei de convalescenţă indusă de tratamentul întrerupt cu Halcion, medicamentul care produce tulburări de personalitate. Actul final în această polifonie a discursurilor politice şi a interacţiunilor de identităţi misterioase (căci şi diasporistul Roth, şi palestinianul Ziad, şi milionarul evreu Smilesburger pot fi şi agenţi secreţi, poate chiar dubli) este că adevăratul Roth ajunge să fie convins/constrîns de Mossad să plece în Egipt ca agent secret, în postura de diasporist, cea pe care i-o atribuise falsul Roth, pentru operaţiunea secretă care dă şi numele cărţii, după numele personajului shakespearian.
Partea cu adevărat interesantă, literar vorbind, este chiar aceasta: atunci cînd scrie romanul operaţiunii, subintitulat „o confesiune“, şi în care scriitorul schimbă numele reale ale personajelor, procedeu anunţat într-o notă de început a cărţii, Philip Roth este „sfătuit“ de acum fostul agent Smilesburger să renunţe la capitolul final, cel legat de operaţiunea din Egipt, şi să prezinte totul ca pe o ficţiune. Din motive de credibilitate, siguranţă personală şi menţinere a prestigiului public, Philip Roth decide să-şi publice romanul fără capitolul final şi să-l încheie cu o notă către cititor în care nu-şi mai asumă confesiunea, afirmînd că tocmai am citit o operă de ficţiune şi că, în afara fragmentelor de interviu cu Aharon Applefeld şi de citatele din procesul-verbal al unei anumite şedinţe din procesul lui Demianiuk, texte pe care Philip Roth le-a publicat ca atare în presa vremii, orice asemănare cu evenimente şi personaje reale este întîmplătoare şi că, finalmente, confesiunea este falsă, n-a fost agent Mossad şi tocmai am citit un roman de idei.
În excelenta sa monografie
, Claudia Roth Pierpont spune că iniţial titlul cărţii era
şi descrie cartea ca pe un compendium al discursurilor, propunerilor şi diatribelor care oferă în mod echitabil imaginea confictului israeliano-palestinian, subliniind faptul că Roth s-a simţit ca peştele în apă scriind acest scenariu politic al dedublării. Într-un interviu acordat în acea vreme celor de la
Roth afirmase că e „un bun
“, de-asta şi-a drapat confesiunea în ficţiune; Claudiei Roth Pierpont i-a mărturisit însă, ani mai tîrziu, că s-a simţit „ca un scriitor care dansează“ scriind acest roman. Vorbind despre faptul că s-a transformat pe sine în personaj, Roth şi-a reiterat fascinaţia pentru prozatorii europeni, precum Genet, Céline, Gombrowicz, care s-au introdus mereu în propriile ficţiuni, ridicînd astfel miza literaturii. Receptarea critică n-a fost unanim favorabilă: John Updike, altfel un fan al literaturii lui Roth şi un scriitor pe care Roth l-a numit în repetate rînduri „cel mai înzestrat dintre prozatori“, a vorbit despre carte ca despre „o orgie a argumentării“, epuizantă, la fel şi Michiko Kakutani („vorbărie, vorbărie, vorbărie“), dar D.M. Thomas şi Saul Bellow au susţinut cartea, care, în cele din urmă, a şi obţinut PEN/Faulkner Award pentru cel mai bun roman al anului 1993.
