Cu uşa închisă

● Ali Smith, Era să fiu eu, traducere de Carmen Scarlet, Editura Univers, 2014.  

Prima traducere românească din opera lui Ali Smith, una dintre scriitoarele britanice contemporane cele mai titrate, s-a produs în 2008 odată cu micul ei roman

într-o colecţie de buzunar foarte interesantă, intitulată „Mituri“

fiind rescrierea în proză, în decor urban modern şi în cheie gay a poveştii dintre Ifis şi Iante din

lui Ovidiu), colecţie care din păcate n-a avut noroc şi a dispărut după numai trei titluri, celelalte fiind din Karen Armstrong şi Margaret Atwood. Ali Smith a continuat să scrie deopotrivă proză scurtă şi romane ajunse pe lista scurtă a premiilor Man Booker, inclusiv romanul ei de anul trecut,

, anunţat recent şi pe lista scurtă de la Folio. (În paranteză fie spus, coperta acestui prim titlu din seria de autor pe care Editura Univers i-o dedică acestei autoare britanice gay nu are nici o legătură cu subiectul cărţii şi cu structura ei uşor experimentală, arată ca o pagină convenţională dintr-un catalog de design interior, ba mai şi conţine un sticker cu o informaţie falsă:

– n-a fost pe lista scurtă de la Man Booker, a fost doar pe lista lungă de la Orange – sper doar că această informaţie falsă n-a fost premeditată din raţiuni comerciale, căci ar fi jenant.) 

Cele patru părţi ale romanului, ale căror cuvinte de deschidere formează şi titlul cărţii (varianta românească pierde absurdul originalului), sînt construite în jurul figurii absente a personajului Miles Garth care, în postura lui de însoţitor al unuia dintre invitaţi la o cină

, dispare de la masă şi se încuie în camera de oaspeţi. Pentru o vreme se crede că omul a plecat de la petrecere fără să-şi fi luat rămas bun, dar gazdele descoperă ulterior că acesta devenise peste noapte oaspetele lor nepoftit pe care nu-l pot mai da afară din casă şi pe care se văd nevoiţi să-l hrănească cu alimente ce pot fi strecurate pe sub uşă (fiind vegetarian, i se strecoară felii de şuncă, pentru a-l determina să iasă). Dimensiunea cu adevărat comică vine mai ales din faptul că proprietarii casei, Genevieve şi Eric Lee (Gen-Eric), sînt o familie de snobi (spargerea uşii nu e o opţiune întrucît este o piesă originală şi foarte veche de mobilier) care obişnuiesc să invite la petrecerile lor „alternative“ oameni din clase şi de orientări religios/sexuale diferite, ca pe nişte antropo-curiozităţi distractive. După cuplurile de musulmani, palestinieni şi evrei din trecut, de data aceasta invitaseră la petrecere un cuplu de negri şi unul de gay (Miles Garth fiind însoţitorul invitatului Mark Palmer). De altfel, discuţia din timpul cinei, şi care constituie în mare parte al doilea capitol al cărţii, este punctul forte al romanului, un adevărat tur de forţă dialogală (ca în tripticul de povestiri „Acasă la Phil şi Joana“ din volumul

de Julian Barnes) în care se regăsesc, cu multă savoare, toate filistinismele clasei de mijloc. 

Fiecare din cele patru părţi ale romanului este scrisă din perspectiva cîte unui personaj marginal care a avut la un moment dat o întîlnire/legătură întîmplătoare cu misteriosul şi tăcutul Miles, cel încuiat în dormitor: „Era“ – Anna Hardie (devenită, kafkian, Anna K sau, punkist, Anna Key), o femeie recent demisionată dintr-un job cu caracter social şi care-l cunoscuse pe Miles în adolescenţă cu ocazia unei excursii oferite de o bancă în urma unui concurs de povestiri despre cum va arăta viitorul; „să“ – Mark Palmer (care-l cunoscuse pe Miles în timpul unei reprezentaţii shakespeariene, vezi fragmentul de mai jos), fotograf gay a cărui mamă moartă, odată o celebră artistă, îi vorbeşte în rime; „fiu“ – May Young este o bătrînă care suferă de demenţă şi pe care Miles o vizitează o dată pe an la azil şi, în sfîrşit, „eu“ – Brooke Bayoude, fata de zece ani a cuplului de negri invitaţi la petrecere, o fată precoce intelectual („o deşteptissimă“ / „a cleverist“ în original), avînd isteţimea lui Alice şi puritatea lui Esmé, care pune toate întrebările indiscrete/esenţiale şi devine, astfel, singura persoană cu acces secret la Miles. Motivul de retragere al acestuia poate fi, astfel, aproximat prin asocierea lui cu Brooke: o revoltă mută şi absentă la adresa lumii care şi-a pierdut inocenţa, bunătatea, veselia. După ce Miles pune o uşă străină între el şi lume,

-prietarii (pentru a fi în nota lingvistică a calambururilor în care abundă proza lui Ali Smith) aleg să cheme, în locul unui lăcătuş, un reporter: „În casa noastră locuieşte un străin împotriva voinţei noastre“. Miles devine o figură interesantă pentru mass-media şi, în curînd, o celebritate botezată, din raţiuni de

, Milo. Televiziunile trimit care de reportaj în faţa casei, străinii se adună şi scandează numele lui Milo în speranţa că-i vor surprinde chipul la fereastră (unde scoate, din cînd în cînd, mîna, pentru a lua mîncare, care acum i se trimite, cu ajutorul unui scripete, într-un coş), iar Gen vinde tricouri cu numele lui imprimat. 

Narat non-linear, din perspectiva unor personaje marginale, cu multe paranteze şi digresiuni, cu o mare atenţie la limbaj (cartea e plină de calambururi, jocuri de cuvinte, etimologii), romanul lui Ali Smith este un fel de eseu multi-narativ simbolic pe diverse teme contemporane, în centru fiind preocuparea mai tuturor personajelor pentru drumul, locul şi semnificaţia existenţei în lume şi în istorie – de altfel, casa familiei Lee se află în Greenwich, la doi paşi de Muzeul Maritim şi de străvechea corabie transformată în muzeu, în proximitatea Observatorului Astronomic şi a liniei de demarcaţie a meridianului 0 de unde se măsoară coordonatele planetei. Personajele, toate însingurate în vieţile lor şi solitare în propriul fel, discută despre politică şi cultură, despre mass-media şi Internet, despre cunoaştere şi celebritate şi multe dintre replicile lor sau frazele monologurilor însumează nelinişti şi întrebări despre existenţă, identitate, comunicare, ataşament, memorie, moarte ş.a.

eu este un roman sofisticat şi neconvenţional, aproape experimental, cu multe voci şi construit în straturi, foarte inteligent şi cult, cu umor fin şi cu multe subtilităţi şi jocuri de limbaj, motiv pentru care îi acord tot creditul traducătoarei Carmen Scarlet – a făcut o treabă foarte bună, deloc uşoară! Un roman ce deschide excelent o serie de autor pe care o recomand în avans.

Extras:

„Cu trei sau patru luni în urmă, într-o zi de sîmbătă din iunie, Mark merge la un matineu la Poveste de iarnă la teatrul Old Vic. Biletele sînt vîndute deja de săptămîni întregi, dar reuşeşte să găsească în ultimul moment un loc în spatele sălii... E greu să-ţi iasă cum trebuie Poveste de iarnă, dar dacă a ieşit cum trebuie, trezirea la viaţă a statuii din final e una dintre cele mai impresioannte chestii pe care le poate produce pe scenă teatrul. Se întîmplă: regina nedreptăţită se întoarce din morţi. Se mişcă, păşeşte înainte, îl ia de mînă pe soţul ei, se îndreaptă către fiica ei pierdută şi regăsită, Perdita, gata să-i vorbească pentru prima dată copilei sale, cînd începe să sune un telefon mobil din primele rînduri. Biibidii biibidii bidii diip. Biibidii biibidii bidii diip... Actriţa care o interpretează pe regină o ia pe fiica ei de mînă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat şi îşi spune rolul în continuare în timp ce telefonul sună. După cîteva minute piesa se termină. 

Ce sincronizare perfectă, îi spune Mark străinului din stînga lui în timp ce se lasă cortina. Chiar că a fost, spune bărbatul care s-a nimerit să stea lîngă el. Doamne, spune Mark dînd dezaprobator din cap. Ba vorbesc serios, spune bărbatul. Chiar a fost. Mi s-a întîmplat des să aud telefoane sunînd la teatru sau la cinematograf, dar acesta a fost cel mai potrivit moment în care am auzit un telefon sunînd. Exact în momentul în care, acolo pe scenă, cineva chiar simte nevoia să vorbească cu cineva, iată, aceeaşi nevoie şi la publicul care priveşte cum se întîmplă asta pe scenă... Înţeleg ce vrei să zici. Totuşi. A, spune bărbatul. Totuşi? E o diferenţă de la cer la pămînt, spune Mark, între Hermiona şi Perdita şi ceea ce au ele să-şi spună şi ce-o fi urmat să audă persoana aceea din public la telefon, Bună, sînt în tren, sau Poţi să vii să mă iei la cinci şi jumătate, sau Poţi să iei nişte nisip pentru pisică sau Nurofen sau ceva de genul ăsta. Nu socoti nevoia, spune bărbatul. Să nu ai nevoie de socoteală. Nu ştim. Pur şi simplu nu avem de unde şti. Tot ce ştim e că cineva voia să vorbească cu altcineva. E mai mult decît suficient. N-are importanţă cît de elementar este, oricum doar cu asta rămînem, la urma urmei. Rosteşte toate astea pe un ton serios. Rosteşte cuvîntul elementar fără nici un fel de stîngăcie. Felul cum rosteşte expresia la urma urmei o face cumva să nu mai sune a clişeu, o face să însemne că lucrurile chiar se sfîrşesc şi acest lucru s-ar putea într-adevăr să aibă importanţă. Nu crezi că a compromis piesa, spune Mark. Eu cred că a pus-o mai bine în valoare, spune bărbatul. Surprinzător, spune Mark.” 

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.