Adevărul despre o sinucidere

● David Vann, Legenda unei sinucideri, traducere de Justina Bandol, Editura Litera, 2013. 

Scriitorul american David Vann (n. 1966), invitat în toamna trecută şi la FILIT, este marea mea descoperire în 2013. Cartea lui de debut, publicată în 2009, este genul acela de carte cu poveste tare în spate, care impune automat un autor şi care obţine un succes măsurabil inclusiv în cifre. Premiată (pe cînd era încă în manuscris) şi răspremiată, inclusiv în limbile în care a fost tradusă (Médicis Étranger şi Llibreter), aflată în topurile şi pe listele cărţilor preferate ale marilor publicaţii din State, Legenda unei sinucideri este o colecţie de ficţiuni plasate în Alaska natală şi inspirate de sinuciderea tatălui său, pe cînd David Vann era doar un copil. Întrebat într-un interviu de ce a ales ficţiunea pentru a relata acest tragic episod din biografia sa, scriitorul mărturisea: „Mulţi ani după sinuciderea tatălui meu, spuneam tuturor că a murit de cancer, pentru că felul în care murise mi se părea ruşinos. Dar mai era ceva: nu prea credeam că murise. Noaptea mi-l imaginam prin zăpezile din Alaska, încercînd să ajungă acasă. Tot ce era legat de moartea lui părea mitic din start, ca şi Alaska, locul unde s-a întîmplat. Pe cînd eram copil acolo, în insula Ketchikan, fugeam de lupi şi urşi imaginari, chiar dacă existau şi cei reali. Cartea mea, prin care încercam să-l regăsesc pe tatăl meu şi să-l readuc la viaţă, trebuia să fie o distilare a experienţei, mai adevărată din perspectiva vieţii decît orice moment trăit cu adevărat. Cartea aceasta este cea mai adevărată relatare despre moartea tatălui meu şi, în acelaşi timp, doliul meu, iar toate acestea nu ar fi fost posibile decît prin ficţiune.“

De altfel, David Vann, care actualmente predă creative writing în Marea Britanie, a scris de fiecare dată foarte interesant despre relaţia dintre scris, viaţă şi, mai ales, moarte. Într-un text-confesiune intitulat „Armele tatălui meu“, publicat în 2009 în ediţiile australiană şi britanică ale revistei Esquire, David Vann spunea istoria tatălui său prin prisma armelor cu care acesta vîna în Alaska, arme care, în cele din urmă, au ajuns la el (mai puţin fatalul pistol Magnum 44, vîndut de unchiul său), arme pe care, adolescent fiind, le-a folosit el însuşi pentru a se descărca de greutatea suicidului patern. Vann povesteşte, năucitor, cum trăgea noaptea în semafoarele şi în becurile stîlpilor de iluminat din suburbie sau cum îi urmărea prin lunetă pe oameni în casele lor: „Eram un student de nota 10, eram bun la sport, cîntam într-o trupă etc., dar am ajuns să trăiesc o viaţă dublă, un an întreg după sinuciderea tatălui. N-am să înţeleg niciodată ce s-a întîmplat cu mine în acel an. N-am mers la nici un terapeut, n-am avut nici o discuţie cu nimeni, în schimb, împuşcam lucruri, iar armele deveniseră un substitut. Un an de brutalitate primară, un an în care am fost norocos să nu rănesc pe nimeni. În cele din urmă, cînd eram la liceu, am vîndut armele tatălui meu. Aveam nevoie de bani, dar nici nu le mai doream în viaţa mea. Ce-mi doream era ca ele să nu fi existat niciodată. Dar după ce le-am vîndut, am fost cuprins de sentimentul îngrozitor că am vîndut o parte din tatăl meu, pentru că-mi rămăsese atît de puţin de la el. După sinucidere, s-a evaporat cu totul...“

Am insistat cu povestea biografică pentru că este definitorie pentru ce se întîmplă în această carte de ficţiuni. Şi nu neapărat în sensul că ficţiunea urmăreşte îndeaproape biografia, pentru că, paradoxal, nimic din ce am spus pînă acum nu deconspiră conţinutul acestei cărţi, una dintre cele mai frumoase şi tensionate pe care le-am citit în ultima vreme şi, probabil, cel mai bine (şi mai interesant) construit volum de povestiri pe care l-am citit vreodată. Dovadă că nu orice proze scurte puse laolaltă formează şi un volum. De altfel, autorul mulţumeşte la final unor apropiaţi, scriitori şi profesori de literatură, care l-au ajutat să-şi dea seama cum ar putea „transforma povestirile într-o carte“, povestiri care, după cum am aflat din notele ediţiei americane citite de mine, au apărut de-a lungul anilor, cîteva din ele, mai întîi prin publicaţii precum The Atlantic şi New York Times.

Legenda unei sinucideri este, aparent, un volum de proză scurtă, dar, de fapt, conţine cinci povestiri întrerupte de un miniroman în două părţi, care aruncă în aer toată construcţia şi, în fond, tot subiectul cărţii. Mai degrabă, un roman fragmentar. Protagonistul este mereu acelaşi, Roy Fenn, doar că în fiecare povestire are altă vîrstă, status-ul familial este altul, un singur detaliu rămîne neschimbat: sinuciderea tatălui, episod în jurul căruia se construiesc sau către care tind toate poveştile. În primele trei povestiri, „Ihtiologie“, „Rhoda“ şi „Legendă despre bărbaţi cumsecade“, băieţelul Roy asistă, în decurs de cîţiva ani, la divorţul părinţilor, la a doua căsătorie a tatălui şi la încercările repetate ale mamei de a-şi găsi un nou bărbat; pentru ca în penultima povestire, „Ketchikan“, bărbatul Roy s-o cunoască, 20 de ani mai tîrziu, pe amanta tatălui (aceasta fiind şi motivul divorţului). Grosul cărţii însă – micul roman în două părţi, intitulat „Insula Sukkwan“, unde David Vann imaginează o retragere de cîteva luni a lui Roy cu tatăl său, într-o regiune sălbatică şi nelocuită din Alaska, unde ar trebui să se purifice, să-şi reînnoade legăturile tată – fiu, să-şi regăsească pofta de viaţă şi energia de a o lua de la început după o serie de dezastre sentimentale şi financiare – răstoarnă totul cu o cruzime neaşteptată şi te face să înţelegi cu adevărat grozăvia de a scrie ficţiune, pornind de la o sinucidere reală.

Comparată, automat, cu Hemingway şi Cormac McCarthy (acesta din urmă recunoscut drept autor favorit cu Meridianul sîngelui – trad. Iulia Gorzo, Polirom, 2011), proza realistă, dură şi rece, plasată în sălbăticie, tipic nord-americană, a lui Vann are însă tangenţe imediate, poate chiar mai puternice cu alţi autori, netraduşi la noi. Doi dintre aceştia, unul chiar menţionat de David Vann drept maestrul său, John L’Heureux, a fost tradus cu povestirea „Drumuri“ în celebra antologie Proza americană contemporană (Univers, 1989), la fel şi David Quammen, cu povestirea „La vînătoare“ („Walking Out“ în original). Extraordinarul Tobias Wolff însă lipseşte cu desăvîrşire din limba română, iar povestirile lui Richard Ford din Rock Springs (tot cu copii rămaşi fără tată şi cu scene de vînătoare) probabil nu vor fi traduse niciodată (dat fiind că nici măcar celebra sa trilogie care i-a adus şi un Pulitzer n-a fost încă publicată integral de Humanitas Fiction). Fiind vorba de viaţa sălbatică şi dură din Alaska, l-aş menţiona şi pe Jon Krakauer cu Into The Wild/În sălbăticie (trad. Iulia Blaga, Humanitas Fiction, 2012).

Legenda unei sinucideri este o carte extraordinară, care mă face să urmăresc mai cu atenţie traducerile colecţiei de ficţiune coordonată de Cristina Vidraşcu Sturza la Editura Litera.