One man show

● Răzvan Petrescu, Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini, Editura Curtea Veche, 2013. 

„Lui Răzvan Petrescu nu poţi să-i iei interviu. Tu îi pui o întrebare legată de viaţă sau de artă, iar el îţi răspunde cu o bucată de proză care fie te înspăimîntă, fie te face să rîzi cu lacrimi. La urma urmelor însă, ce-ţi poţi dori mai mult de la un mare scriitor?“ Cu aceste vorbe sînt eu însumi prezent pe coperta a patra, recomandînd noua carte a lui Răzvan Petrescu, un volum ce adună 12 interviuri acordate de prozator în ultimele două decenii (unul luat chiar de mine), la care se adaugă diverse răspunsuri la chestionare şi anchete din Dilemateca. Rezultă un fel de autoportret provocat, care, împreună cu Foxtrot XX, culegerea de publicistică din 2008, formează un diptic despre arta şi viaţa acestui prozator pe care nu l-aş numi chiar inclasificabil, dar perfect atipic. 

Membru al Cenaclului Universitas, condus de Mircea Martin, în prima jumătate a anilor ’80, Răzvan Petrescu a debutat într-un volum colectiv uitat astăzi cu desăvîrşire şi pe merit – Debut ’86, pentru a se impune în prima jumătate a anilor ’90, cînd a publicat trei volume de proză scurtă şi două de teatru. Recunoaşterea s-a produs, atunci, instantaneu: criticii l-au recenzat cu entuziasm, iar USR, ASPRO, ASB şi UNITER l-au premiat deopotrivă pentru proze şi pentru piesele de teatru. Anii ’90 n-au fost însă prea buni cu literatura, iar Răzvan Petrescu nici n-a mai scris. Aşa se face că, în ciuda retipăririi prozei sale într-un singur volum, Mici schimbări de atitudine (ALLFA, 2003), Răzvan Petrescu (care lipseşte, spre exemplu, din Dicţionarul Biografic al Literaturii Române, coordonat în 2006 de Aurel Sasu) a rămas ceea ce numim îndeobşte un marginal, iar ultimele volume apărute sub semnătura lui, amintitul Foxtrot XX (Cartea Românească, 2008), antologia Rubato (Curtea Veche, 2011) şi prezenta culegere de interviuri au avut şi rolul de a-l reintroduce în circuitul literar. Dat fiind recenziile şi interviurile luate în ultimii ani, precum şi recentele traduceri în Spania, Anglia, Israel şi Macedonia, pare că au şi reuşit. În prefaţa antologiei Best of. Proza scurtă a anilor 2000, al cărei editor sînt şi care va apărea în curînd la Editura Polirom, îi menţionez pe Radu Cosaşu şi pe Răzvan Petrescu drept singurii scriitori mari români contemporani, care s-au impus în literatură scriind exclusiv nuvele şi povestiri.  

Revenind la această suită de interviuri, nedatate şi nearanjate cronologic, sînt mai multe lucruri de zis. În primul rînd, de ce-ar citit cineva (în afara fanilor) o carte de interviuri, chiar că e vorba de poate cel mai bun autor de proză scurtă de la noi şi un mare stilist, unul dintre puţinii adevăraţi?! Cum spuneam şi în fraza de început, pentru că Răzvan Petrescu nu dă interviuri, el face ficţiune în fiecare frază în care vorbeşte despre sine, oferă, după cum singur se deconspiră, „ficţiunea completă a elemenetelor autobiografice“. Am constatat-o pe propria piele. Răzvan Petrescu răspunde întotdeauna mult mai puţin decît se aşteaptă intervievatorul, dar spune mult mai mult decît speră cel care vrea să-l descoase. Răzvan Petrescu este un scriitor inteligent şi tobă de cultură (muzicală, cinematografică, literară, ştiinţifică) – un personaj inedit, într-o cultură unde majoritatea scriitorilor pot cu greu vorbi şi despre altceva decît despre propriul scris, cînd o pot face şi pe-asta –, dar, mai ales, are umor (negru) şi (auto)ironie cu carul, totul placat pe un acut sentiment tragic al existenţei. Răspunsurile lui sînt năucitoare şi memorabile pentru că sînt imprevizibile şi expresive. Fiecare întrebare la care răspunde Răzvan Petrescu este un pretext pentru crochiuri semiautobiografice ficţionalizate, care deseori frizează absurdul decupat parcă din paginile lui Daniil Harms.

Spre exemplu, iată-l pe scriitor povestind, într-o singură frază, cum a început să scrie: „...mă plimbam prin faţa casei ei în uniforma de liceu cu număr matricol pe braţul stîng fiind sfărîmat şi verde la faţă de disperare, ea încă nu mă iubea, urma să fie cuprinsă de simţămînt exact în clipa-n care-l părăseam eu, şi, pentru că citisem o grămadă de cărţi, mai ales poliţiste şi cu submarine, m-am apucat să-i declin versuri c-un creion de machiaj pe-un fel de blocnotes, le citeam singur acasă şi lăcrimam văzînd cîtă durere izbuteau să transmită toate acele cuvinte stilizate de maximala suferinţă, după ce le-am citit trei ani mai tîrziu nu mi-a venit să cred c-am fost în stare să scriu asemenea idioţenii, mi-a fost o ruşine de dimensiuni montane, am vrut să arunc foile la ghenă, nu încăpeau deoarece un vecin tocmai înfundase recipientul înaintea mea tot cu versuri de dragoste, un miliţian de vreo 50 de ani, vîrstă la care iubeşti în iambi, aşa că le-am îngropat noaptea în parcela din faţa blocului, printre roşii, apoi am presărat otravă deasupra mormîntului astfel încît vulturii regali şi cîinii corciţi care şi-ar fi manifestat dorinţa să-mi dezgroape opera să moară înainte de-a o dezvălui lumii, au murit în şir indian şi-am fost nevoit să-i îngrop tot acolo, tot noaptea, tot în şir indian, bucata devenise un cimitir suspect, dar nu din cale-afară, dat fiind că-şi începea perioada de glorie un alt cimitir, oficial, încăpător, foarte apropiat, aşa că al meu putea fi catalogat drept un satelit proiectat de-o asociaţie de bloc în căutarea afirmării.“ Sau, în alt loc: „Eram în anul întîi de facultate. O colegă blondă şi mai înaltă decît mine a leşinat la o disecţie. Acest moment de-o imensă bogăţie sufletească m-a marcat şi m-a determinat să scriu o povestire erotică în care momentul culminant se petrecea atunci cînd ridicam blonda de pe cimentul plin de pete de morţi şi-o obligam ţinînd-o de subsuori să privească restul disecţiei ca să ia zece la examen.“

Altfel, întrebările oricum se învîrt, în fond, în jurul aceloraşi chestiuni: cum a făcut trecerea de la medicină la literatură, de ce nu scrie roman, cum îşi explică marginalitatea, de ce e important stilul, cum l-a influenţat muzica, cum e să fie redactor de carte ş.a.; întrebări la care Răzvan Petrescu răspunde de fiecare dată altfel, deşi ideile revin şi acestea merită reţinute pentru că spun multe despre arta sa: „extrag comicul din tragic“, dar „nu pot lua în zeflemea chiar orice, am unele rezerve, de pildă, Dumnezeu, animalele, mama şi băiatul meu“; „de regulă scriu întîmplări banale cu oameni obişnuiţi pe care le transform în tragedii sau vodevil; sînt atras de ceea ce este impresionant, grotesc, întristător şi se termină prost, şi descriu ce văd adăugînd cît mai multe lucruri închipuite pentru a întări veridicitatea“, „nu scriu decît despre calamităţi, iar astea nu pot fi puse-n poveste fără umor, pentru că şi-ar pierde substanţa“, „am o minusculă temă-intenţie drept nucleu şi o înconjor cu detalii şi efecte stilistice“, „refac mult tot ce scriu“ („mă îndoiesc permanent de proza pe care o fac; după atîta vreme, vreo 25 de ani, nu sînt convins că scriu bine, găsesc mereu alte fraze pentru a spune ce trebuia să spun, de aceea nici nu-mi mai plac cărţile mele“), „într-un volum de povestiri găseşti în jur de 10-15 forme narative, iar fiecare dintre ele este (dacă scriitorul e bun) un roman, esenţa unui roman“, „dacă n-ai cultură muzicală şi literară nu e bine să scrii nici măcar ilustrate“ ş.a. Răzvan Petrescu este atipic şi prin felul relativ diferit în care se poziţionează faţă de temele scriitorului de azi, mărturisindu-şi indiferenţa faţă de posteritate, credinţa în cititorii puţini şi inteligenţi, încrederea în critica literară, neîncrederea faţă de numărul mare de scriitori ai lumii – poziţionîndu-se în răspăr cu inteligenţă şi umor irizat de tragic. Volumul se încheie cu o proză – „Teatrul exterminator“, în care Răzvan Petrescu face literatură din distrugerea ei – de aceea, n-o să deconspir nimic din subiect.  

Deşi se prezintă, tehnic vorbind, ca o carte de interviuri, Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini este o minunată carte de proză cu o structură muzicală, în care un personaj-scriitor răspunde, chipurile, la nişte întrebări.