Viaţa la treizeci de ani

● Lavinia Branişte, Escapada, Editura Polirom, 2014. 

Cînd am recenzat, cu mult entuziasm, debutul în proză al Laviniei Branişte, Cinci minute pe zi (Casa de Pariuri Literare, 2011), am scris despre cele 26 de proze scurte şi foarte scurte de acolo că sînt nu atît povestiri în sine, cît mai mult nişte secvenţe, momente, schiţe şi decupaje, unele chiar mici poeme în proză, avînd drept personaj o antieroină simpatică, ce-şi joacă superficialitatea, şi numeam acele „povestiri de dietă“ un fel de intello-chick lit sau chick lit minimalist. Lucrurile s-au schimbat puţin în acest relativ scurt timp în scrisul Laviniei Branişte, care a trecut la alt nivel. Rareori am putut constata un astfel de salt în scrisul unui autor tînăr. Vorbesc de o scriitoare cu un stil deja inconfundabil şi pe care am apreciat-o, cum spuneam, de la început (Lavinia Branişte şi Mihai Mateiu fiind ultimii „veniţi“ în antologia Best of. Proza scurtă a anilor 2000), dar a cărei nouă carte este mult mai serioasă, aş zice, mai solidă (la propriu şi la figurat), iar prozele, diversificate tematic, mai puţine la număr, dar mai consistente narativ, arată cu adevărat a povestiri şi nu mai evoluează neapărat în jurul aceluiaşi personaj narator. Dacă vreţi, diferenţa dintre cele două cărţi este aceea dintre simpatie şi admiraţie, pentru că, de data aceasta, profilul de scriitor al Laviniei Branişte apare conturat foarte clar. Dacă aveam aşteptări, acestea au fost pe deplin confirmate.

Majoritatea prozelor la persoana întîi de data trecută aveau, de fapt, aceeaşi protagonistă: o brăileancă pe nume Lavinia, crescută fără tată, care intra în tot felul de combinaţii, relaţii de scurtă durată sau job-uri temporare, făcea vizite şi pleca în excursii; altfel zis, avea tot felul de experienţe, scurte, mărunte şi cumva fără consecinţe psihologic-emoţionale vizibile. Ingenuă şi nesigură, vag introvertită, căci avea tot felul de timidităţi şi complexe, deopotrivă fizice (ţinea diete, mergea la sală), psihice (uşor ipohondră, sentimental romantică) sau de ordin social (fără bani, mereu în căutarea unui job); vulnerabilă, dar descurcăreaţă. Personajul reapare, însă cu o identitate vagă (remarc şi apreciez în scrisul Laviniei Branişte predilecţia, de data aceasta, pentru naraţiunea la persoana a treia – după mine, semnul maturităţii unui prozator tînăr), fără să reia ticurile şi mărcile comportamentale de altădată (mai puţin ruşinea, cel mai frecvent sentiment al personajelor Laviniei Branişte, sau lipsa banilor şi a unui apartament proprietate personală – situaţia lor socială permanentă), cu o personalitate mai complexă, chiar dacă implicată, în povestiri precum „Albastru“ sau „Escapada“, în relativ aceleaşi scenarii office şi amoroase (ale căror laturi absurde le surprinde, în ambele cazuri, foarte bine).

Am remarcat, şi de data aceasta, femeile bătrîne care, fără a mai fi rudele protagonistei, se numără printre cele mai bine conturate personaje din carte, Lavinia Branişte avînd un ochi foarte bun pentru maniile vîrstei a treia. De altfel, frica de singurătate şi de bătrîneţe se face simţită, într-un fel sau altul, în mai toate cele 19 povestiri ale volumului. Toate bune şi foarte bune; cîteva, cam un sfert, sînt însă de-a dreptul remarcabile prin simţul detaliilor şi insight-ul psihologic al relaţiei dintre personajele de 30 de ani, prinse între propriile nesiguranţe şi însingurări, şi nevoia de apartenenţă. În „Tatăl meu mă aşteaptă la fîntînă“, o fată se întoarce în provincie, acasă la mama ei divorţată, cu gîndul ascuns de a-şi întîlni tatăl, cu care n-a păstrat legătura, şi a obţine de la acesta o mostră de salivă necesară unei analize genetice pentru trasarea hărţii strămoşilor. Întîlnirea dintre cei doi, nenaturală şi stînjenitoare prin context, prilejuită de un scop relativ absurd, are foarte mult dramatism în substraturile psihologice de familie. În povestirea titulară, o altă fată ajunge acasă la un bărbat, pentru prima dată, şi tot baletul ei stîngaci, într-un loc necunoscut şi printre gesturile & gusturile nefamiliare ale bărbatului (creionat, totuşi, cam grosolan), duce la ratarea „escapadei“ culinar-sexuale. „O sută opt“ este, so far, cea mai întunecată povestire a Laviniei Branişte: două surori cu personalităţi diferite se îngrijesc de tatăl lor, care tocmai a avut un atac cerebral, dînd bani în stînga şi-n dreapta în spital. (Raymond Carver are un splendid text despre banii cheltuiţi de un fiu la înmormîntarea tatălui.) „Albastru“ surprinde regulile absurde şi stresul din interiorul unei corporaţii unde viaţa e calculată la minut; în „Anelide“, o fată îngrijeşte o bătrînă, cu speranţa că-i va rămîne casa; în „Duminică“, o altă fată călătoreşte cu un tren întîrziat, după ce a acceptat să facă benevol pe curiera, ducînd o sacoşă cu mîncare unui student străin şi nerăbdător.

Remarcam şi data trecută cîteva elemente comune între ceea ce numeam eu minimalismul autobiografic al Laviniei Branişte şi realismul minimalist, dramatic pe alocuri, practicat pentru prima dată la noua generaţie de scriitori de Sorin Stoica sau Călin Torsan (un alt scriitor care şi-a ridicat propriul scris la un alt nivel). Simţul detaliului, urechea pentru dialog, lejeritatea şi naturaleţea cu care povesteşte sînt remarcabile la această scriitoare cu un fin simţ al (auto)ironiei şi, implicit, cu mult umor; o scriitoare al cărei scris este foarte ancorat în realul social contemporan. Rareori găseşti în literatura română o proză atît de ruptă din realitatea momentului, atît de „adusă la zi“ cu ceea ce se întîmplă în lumea şi la ora în care trăim. Personajele Laviniei Branişte sînt oameni ai acestui timp, predau în şcoli private, lucrează în ONG-uri şi în corporaţii, prinşi în team building-uri sau ocupaţi cu „dezvoltarea personală“ (cîteva proze sînt un fel de office stories), merg la terapie, traduc pentru canale de televiziune, îşi dau doctorate, fac menaj în casele bătrînilor din Spania, folosesc Internetul pentru întîlniri sexuale etc. Lucrurile acestea (unele remarcate şi în romanul Adinei Rosetti, Deadline, sau în poezia lui M. Duţescu, de pildă), deşi pot părea lipsite de importanţă, fac legătura necesară (căci absentă la noi) dintre literatură şi realitatea imediată. În general, scriitorii români nu se inspiră din realitate, cărţile de proză realistă de la noi doar mimează realitatea, descriu ceva ce seamănă cu lumea în care trăim, nu o reproduc întocmai cu mijloacele ficţiunii. Am spus-o şi cu altă ocazie, realitatea socială nu se regăseşte în literatura contemporană, şi e meritul cîtorva prozatori apăruţi în ultimul deceniu, de la Sorin Stoica la Adrian Schiop, că se raportează atît de fidel la realitate. Ei bine, Lavinia Branişte (care, atunci cînd descrie o situaţie, fie că e vorba de grădinărit sau de renovat, ori de muncă într-un call center, descrie în detaliu activitatea respectivă – ceea ce se cheamă meşteşugul scrisului) are acest simţ al percepţiei hiperrealiste, de unde şi senzaţia de naturaleţe şi prospeţime, cu atît mai mult cu cît povestirile „cresc“ din genul de (non)evenimente, din banalităţile existenţei zilnice.

Scrisă curat şi alert, cu o stilistică deja inconfundabilă, cu personaje autentice pentru generaţia de 30 de ani şi subiecte mustind de viaţă, descriind realitatea momentului în care se reflectă condiţii şi conflicte umane actuale, Escapada Laviniei Branişte este prima carte de proză cu adevărat bună a acestui an.

Extras:

„Am intrat în scara blocului cu două sacoşe pline, iar din una mirosea a cartofi prăjiţi calzi şi a ciocănele la rotisor. Tanti de la casă desfăcuse punga specială, după ce-a consultat şi eticheta, ca să se asigure că sînt, într-adevăr, doar ciocănele şi n-am mai strecurat eu între timp şi altceva acolo.

Blocul nostru e foarte mic. Scările sînt foarte înguste, iar apartamentele de cîte două camere sînt prost proiectate pe o suprafaţă care ar fi fost mai potrivită pentru o garsonieră onestă. Nu există bucătărie, ci doar un aragaz şi o chiuvetă în ceea ce ar trebui să fie holul în care te încalţi, iar la baie fac un pas şi, dacă mai vreau să-l fac şi pe al doilea, ajung deja în cadă. Nu există spaţii de depozitare de nici un fel, la mine, de exemplu, nici măcar sub pat nu încape nimic. Vecinii şi-au scos pe hol tot felul de dulăpioare, resturi de mobile sau cutii imporvizate închise cu lacăte, în care-şi mai ţin lucruri. Pe ele sînt ghivece de flori, iar printre ghivece, din loc în loc, cîte o pisică. Pisicile de apartament sînt sperioase. Dacă faci mişcări bruşte, fac şi ele mişcări bruşte şi răstoarnă ghivecele.

Deci am intrat în scară cu mirosul de cartofi prăjiţi după mine şi jena că oricine m-ar suprinde ar gîndi despre mine că nu sînt în stare să-mi fac singură nici măcar atît. Dar sînt sigură că şi vecnii lovesc tigăile de pereţi cînd încearcă să le spele în colţul în care e îngrămădită chiuveta. Pentru mine mîncarea nu merită nici un fel de efort...

Am auzit voci încă de jos, iar cînd am ajuns la doi, trecînd cu greu printre doamna Petreanu de la parter şi dulapurile care ocupau mai mult de jumătate din lăţimea blocului, am picat în mijlocul unei discuţii. Locuiam acolo de aproape un an, dar nu văzusem niciodată mai mult de doi vecini la un loc. Acum erau vreo cinci...

Trebuia să mă storc printre ei, cu tot cu sacoşe, dar mai ales cu sacoşa cu cartofii şi ciocănelele rotisate. Spaţiul mic de la etajul doi se umpluse acum de mirosuld e prăjeli de la Mega, cu care intrasem eu. Ştiau toţi ce am în sacoşă. M-am simţit descoperită. Mi s-a făcut ruşine...” (fragment din povestirea „AXN Crime")