Federeii reloaded
● Nicolae Avram, All Death Jazz, Casa de editură Max Blecher, 2013.
Premiat în anul 2000 pentru volumul de debut Cîntece de sinucigaş, Nicolae Avram (n. 1966) s-a făcut remarcat cu adevărat abia un deceniu mai tîrziu, odată cu Federeii (Casa de editură Max Blecher, 2010), o carte specială, inspirată de mediul unui orfelinat, unde poetul însuşi şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. Despre Federeii nu s-a scris pe cît ar fi meritat, dar cartea a avut destinul ei şi cine a citit-o n-a uitat poveştile deopotrivă crude şi nostalgice, istoriile violente, cu abuzuri descrise în tuşe groteşti, ale tinerilor crescuţi la casa de copii („noi sîntem federeii / băieţaşii cu capetele rase pînă la sînge“), un mediu dezumaniza(n)t, lipsit de compasiune, speranţă şi Dumnezeu. Scenele dramatice de viaţă orfelină din timpul comunismului, cu copilării şi adolescenţe marcate de ravagiile unor psihologii şi sexualităţi împinse la extrem, apoi vieţile distruse de după „eliberare“, dar, mai ales, panoplia de personaje demne de milă şi/sau odioase, deopotrivă din rîndul tinerilor (inofensivul Cămăraş, violenţii Ceanghi şi Fonoloş, memorabilul Paulin ş.cl.), dar şi din rîndul celor care conduceau şi administrau instituţia (odioşii educatori Titus şi Sîrcă ori pedagogul Haxim), oameni corupţi moral şi sufleteşte, cu destinele lor devia(n)te – toate acestea creau tabloul tulburător, scandalos, de coşmar, al unei lumi damnate social şi necunoscute, literar vorbind, un mediu în care, după ştiinţa mea, nimeni nu se încumetase să facă o astfel de incursiune. (Fireşte, exista piesa din 1997 a Andreei Vălean, inspirată din mediul unei case de corecţie, după care Cătălin Mitulescu şi Florin Şerban au scris scenariul pentru filmul Eu cînd vreu să fluier, fluier). Inedită şi şocantă în bună parte, Federeii conţinea literatură onorabilă, dar poezia părea sufocată şi subminată de potenţialul prozastic al temei. În afara cîtorva mărci de vorbire specifice mediului, adică imprecaţiile şi stîngăciile de exprimare ale personajelor, Federeii nu propunea o căutare/aventură de limbaj în sensul poetic, adică un discurs propriu, o stilistică personală (nu găseai figuri de stil memorabile). Pentru Nicolae Avram, părea că poezia însemna mai mult o elipsă a prozei, aşa cum, pentru unii scriitori, povestirea este doar o scenă scoasă din/adăugată într-un roman. (De altfel, editorul Claudiu Komartin îl recomanda atunci folosind, mai întîi, trei referinţe din proză – Jack London, Irvine Welsh şi G.M. Zamfirescu – şi abia apoi din poezie – Arghezi; trec peste faptul că Welsh şi Arghezi sînt maeştri ai limbajului.) Iată marea mea reţinere faţă de acea carte-de-poezie care se baza prea mult pe convenţia formală şi în care limbajul nu se ridica la înălţimea temei şi a conţinutului, singurele care continuă să ofere rezistenţă cărţii.
Cu All Death Jazz însă, Nicolae Avram pierde controlul. Poate încurajat de relativul succes – nu de critică, de public nici nu mai vorbesc, dar de breaslă –, Nicolae Avram revine cu o continuare a poveştilor federeilor, de care nu era nevoie. Un exemplu clasic de redundanţă creativă, în care autorul atentează la singularitatea propriei cărţi, făcînd-o, astfel, repetabilă. În primul rînd, cartea suferă din cauza aceleiaşi viziuni destul de precare asupra poeziei – deşi unul dintre cele trei paliere care grupează şi desfăşoară alternativ textele, cel mai redus, din păcate, îndrăzneşte să fie liric. Problema rămîne însă în faptul că tema, aşa cum e abordată, nu suportă extinderea fără a risca maniera. Nicolae Avram nu-şi dezvoltă subiectul în sensul aprofundării, ci al multiplicării. Reia personajele, adaugă altele, inventează poveşti noi, dar cu aceleaşi vechi desfăşurări şi, în general, îngroşînd toate tuşele. Rezultatul este o copie a Federeilor, acum cu 75% mai multe orori! Ceea ce crede Chris Tanasescu, pe coperta a IV-a, că ar da calitatea cărţii („e mai «rea» decît Federeii, deci mai bună“), este, de fapt, exact ceea ce-i dăunează. Pus în faţa unui sequel, Nicolae Avram trebuie să păstreze ce a oferit odată şi să pluseze cu ceva. Doar că noutăţile sînt puţine sau inutile (o voce feminină, introducerea securiştilor, scene de bulău şi, mai ales, necrofilia), în timp ce schema se reia pentru că nu are cum altfel: abandonul şi/sau abuzul în copilărie; foamea, bătaia şi violul în orfelinat; corupţia morală şi sexuală a cadrelor; fuga, răzbunarea sau sinuciderea/crima; în fine, viaţa distrusă de după. Cele aproximativ o sută de poveşti vorbesc despre toate formele de abuz sexual suferite sau la care se dedau federeii. Nicolae Avram înţelege să bage în texte atîtea abuzuri şi morţi, încît ajungi să te aştepţi pe fiecare pagină la versuri cu orori de genul: „făcea sex cu fiica lui“, „o săltăm din sicriu o tîrîm într-o tufă de alun / o babardeşti tu primul?“, „mama a ridicat toporul şi i l-a înfipt în spate“, „i-ai spart rozeta / culo“, „în noaptea nunţii a tăiat-o cu sabia ninja / a făcut-o bucăţi a dat-o la cîini“, „pe un băiat mai mic l-am spart într-o conductă de beton“, „pedagoaga şi-o trage sub scări cu fata ei“, „trupul mort al argentinei tranşat / cîteva zile au hrănit cu el cîinii“, „am trezit din somn un băieţel / l-am băgat la duş l-am futut în cur pînă a ţîşnit sîngele“, „am simţit sculele lor intrînd în mine / ca un cuţit am crezut că sînt copil mic / şi mi-o trage tata“, „au violat-o pe mama pe rînd“ ş.a., plus sex cu curve, sodomizări, violuri, gay blow-job & cunnilingus, ejaculări fetişiste, masturbări cu obiecte, sado-masochisme, felaţii şi handjob-uri mai ales cu minori... Prin asta înţelege Chris Tanasescu „mai bună“.
Cartea este, de fapt, cea care abuzează de cititor, oferindu-i în mod repetat orori în cantităţi ce duc textele, de la un punct încolo, în neverosimil şi derizoriu. Consecinţa este plictiseala şi, în cele din urmă, indiferenţa, pierderea interesului, deopotrivă a celui afectiv şi a celui artistic. Senzaţia de autenticitate, apăsătoare şi frisonantă, de altădată, devine acum doar o demonstraţie taxonomică de grotesc. Căci de cîte personaje abuzate sexual şi de cîte tipuri de orori e nevoie pentru a spune că orfanii sînt nişte suflete damnate, cu minţi şi trupuri distruse!? Excesul transformă tema în propria-i caricatură, un fel de cocktail de Sade şi Freud, în mediu corecţional năsăudean. A vrut Nicolae Avram să fie un John Gulager al orfanilor?! Nu mai există prea multă umanitate în carte şi nici măcar un singur element de contrast, autorul reuşind, astfel, nu să devalorizeze viaţa (o face tema însăşi), ci însăşi moartea, devenită un fapt divers de la ora 5. Dovada supremă este poemul de la pagina 120 (deci finalul cărţii, unde se cerea măcar un twist), în care Daniel, unul din foştii federei, e chemat la priveghiul unei fete moarte de o boală incurabilă, să cînte la saxofon: „era întinsă pe laiţă lîngă geam / luna palidă căzuse în genunchi în păru-i galben despletit / multă vreme am rămas nemişcat ca o statuie lîngă trupul ei violet / în odaia de alături apropiaţii spuneau poveşti incredibile / maria era pictoriţă talentată evoca flori minerale / recoltate din subteranele minţii / îi plăcea peppermintul cu 4 cuburi mici de gheaţă / asculta john lennon beautiful boy / cu două săptămîni înainte de a muri / şi-a tras-o cu toţi soldaţii de la unitatea / militară din bistriţa.“ Numai că nu, asta nu e suficient, Daniel merge în cimitir şi o dezgroapă: „i-am smuls rochia de mireasă şi am futut-o rece / uşor putrezită.“ Autenticitate, deci!
Prin repetivitate şi previzibil, lipsa sugestiei înlocuită cu gros-planul, excesul care subminează sensul şi trivializarea dramei, multiplicarea clişeistică de abuzuri/deviaţii sexuale şi psihanalizabilul vulgar, prin toate acestea, poemele hard-corfeline ale lui Nicolae Avram sfîrşesc în ceva ce seamănă aproape cu pornografia. Nimic autentic (cum naiv şi îngrijorător cred Bogdan Creţu şi O. Nimigean), ci mecanică sexuală placată pe oroare! Tot ce e bun aici reia ce-a fost bun data trecută; în rest, All Death Jazz pare un psiho-slasher-sexual de prost gust.
