Un altfel de nimic

● Despre interior-exterior. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, ediţia a II-a, Editura Paralela 45, 2013. 

„Fiindcă veni vorba, nu concep dobitoc mai mare decît cel care, după ce ar auzi bîiguielile astea ale mele, ar încerca să-mi interpreteze, să-mi explice, să-mi dezocultizeze poemele în «lumina» lor“ – cam aşa îşi subminează (ori vrea să) Gellu Naum afirmaţiile teoretizante despre poezie şi viaţă, în aceste dialoguri purtate cu Sanda Roşescu în iarna 1975-1976. De altfel, aceste convorbiri, după cum ne spune Sanda Roşescu, cea care va deveni mai apoi specialistă în Jung, nu erau destinate publicării, au fost iniţiate ca un joc ce a căpătat, pe parcurs, o oarecare gravitate şi substanţă, dar cartea, aşa cum se prezintă acum, nu are pretenţia unei structuri anume („îmi place aerul diletant şi artizanal pe care îl au discuţiile astea“, zice la un moment dat poetul). Căci Sanda Roşescu nici nu-l intervievează pe Gellu Naum (cele mai multe întrebări sînt neinteligibile), nici nu-i este o interlocutoare strălucită (intervenţiile sînt banale), iar poetul pare că prinde cîte o sugestie pe care încearcă să o dezvolte cît de cît, dar întotdeauna fie subliniind neştiinţa şi indecenţa de a se pronunţa, fie invocînd imposibilitatea de a defini: „eu sînt un neştiutor“, „înşir vorbe în care n-am nici o încredere“, „mă ascult vorbind ca unul care nu ştie, şi nu cred ce spun“, „cîte lucruri îmi sînt neclare“, „eu nu ştiu nimic“ etc. S-ar putea spune că în aceste dialoguri, Gellu Naum – poate şi jucînd atitudinea celui depăşit de înţelegere – îşi prezervează arta; oricum, excelează în eschivări şi tatonări, în aproximări şi indeterminări („pot numai sugera“, „aici nu e vorba de incomunicabil, ci mai mult de indefinibil“), în ceea ce nu poate sau nu vrea să spună, preferînd să învăluie totul în vag şi ambiguu („contrariul conştientului – care nu se reduce numai la a fi contrariul conştientului, ci e miezul nostru real – poartă un nume pe care n-am să-l rostesc“), delegînd unor termeni incerţi şi relativi („e cu totul altceva“, „e un alt plan“, „sîntem în alt domeniu decît cel al cauzalităţii sau al înţelegerii“) orice pretenţie de comunicare a artei, a limbajului sau a realităţii.

La un moment dat, se dezlănţuie: „Totul este altfel, atît de altfel. Crezi că eşti pe dinafară şi nu eşti pe dinafară, eşti pe dinăuntru. Crezi că te uiţi în afară şi nu te uiţi în afară, te uiţi înăuntru. Crezi că înăuntru e în afară şi e tocmai invers. Adică e cu totul altfel. Şi ce e grav e că nu e invers, ci e chiar aşa. Adică e cu totul altfel. În asta constă nenorocirea, şi nu în faptul că e cu totul altfel. Şi nici că nu are nici o importanţă cum este. Conştientul fixează irevocabil. Şi degeaba îţi spun eu că nu e aşa...“

Dincolo de frazele, unele, de o frumuseţe aparte şi de teoriile personale privind arta (respinge cuplurile exemplare din literatură tocmai pentru că dragostea lor s-a mişcat numai pe liniile nenorocirii), conceptele/expresiile fondatoare („conştientul maladiv“ care deformează şi deturnează, hazardul obiectiv, timpul vertical, ocultismul poetic, senzaţia de recunoaştere, acele „dincolo“ şi „altceva“ despre care nu se poate vorbi etc.) sau dubletele conceptuale ale poeziei sale (interior-exterior/înăuntru-afară, conştient-inconştient, suprafaţă-profunzime, favorabil-nefavorabil), mai interesantă îmi pare partea de sociologie literară. Adică anecdotica şi confesiunile biografice (lipsa de tandreţe maternă, frica de întuneric şi de morţi, fumatul pipei cu frunze de gutui uscate, aventurile amoroase timpurii ș.cl.), scenele cu Lygia şi cu pisica Japonica (cea „care nici nu e pisică, decît într-o prezenţă accidentală a principiului“) sau trivialităţile legate de actorii suprarealismului (rivalitatea cu Gherasim Luca, prietenia cu Victor Brauner, dinamica grupului suprarealist român, dar şi episoadele paranormale cu hipnoze, reîntrupări, magii negre). Dincolo de toate acestea, cum spuneam, dialogul oferă întrezăriri, nu revelaţii, şi cartea trebuie deschisă fără această iluzie, dar mai ales fără prejudecăţile inerente percepţiei acestui poet învăluit, în prima jumătate a anilor 2000, în poate cea mai puternică mitologie poetică de la Nichita Stănescu încoace.

Fiecare dintre cele şase dialoguri stă sub semnul cîte unui motto din ciclul „Cerneala surdă“, seria de reflecţii şi confesiuni în siajul teoreticienilor suprarealismului care deschide volumul Teribilul interzis din 1945 (titlul este împrumutat, de altfel, din Primul manifest al lui André Breton). De altfel, „a fi disponibil“ şi „a fi favorabil“, ambele cuvinte preluate din teoria bretoniană a „dragostei nebune“, devin cuvinte-cheie în expunerile teoretice orale sumare ale lui Naum: „Disponibilitatea înseamnă putinţa de a păstra, pe oricare cerc te-ai afla, legătura cu piatra generatoare. Disponibilitatea înseamnă putinţa de a te mişca pe oricare dintre cercuri, de pe un cerc pe altul, fără ca depărtarea de centru să-ţi creeze centre iluzorii, fără ca existenţa cercului pe care te afli să devină carcera şi capcana. A fi disponibil, adică a fi liber, înseamnă a nu te dedubla, a păstra unitatea centrului, pe oricare cerc te-ai afla.“ În ciuda acestei moşteniri terminologice, Gellu Naum are, faţă de Breton, sentimente amestecate, pe care le exprimă ca atare. De altfel, poate cele mai interesante pasaje sînt cele în care poetul îşi marchează despărţirea de suprarealism, avînd uneori nostalgia „climatului ocult“, dar plictisit de activitatea teoretică şi politică a grupului: „Suprarealismul n-a fost deloc marea, unica aventură a vieţii mele. Eu trebuia să fiu suprarealist, nu se putea să fiu altceva. Aş putea spune că eram predestinat pentru asta. Structura mea, toate drumurile mele duceau într-acolo. N-am căutat suprarealismul, nu mi-am căutat prietenii, i-am întîlnit pe drum, firesc, iar despărţirea s-a produs la fel“; şi încă: „Dualitatea, exercitarea teoriei o dată cu experienţele de hazard şi mediumnitate, acceptarea «ultimelor» descoperiri ale ştiinţei în paralel cu presimţirea măcar a unor fenomene în care ştiinţa ca atare n-avea ce căuta, negarea artei concomitent cu practicarea ei, chiar în sens negativ, acceptarea unor aventuri colective de amploare diferită atunci cînd deschiderea trebuia cît mai mult închisă infiltrărilor exteriorului etc. etc. etc. nu puteau decît să garanteze eşecul.“

Altfel, Naum vorbeşte mult despre Hegel şi Jung, pe care-i consideră – datorită puterii lor de presimţire, datorită încercării naive şi inutile de „imixtiune a conştientului în rezervaţiile noastre cele mai secrete“ – mai mult poeţi; despre înţelepţi orientali anonimi şi alchimişti („pe care îi iubesc în mod deosebit“), despre Xenofon, Pitagora şi Heraclit („cei care ne-au lăsat intact gustul miracolului“).

Pentru final, fac un colaj cu afirmaţiile răzleţe ale poetului („aforismele astea de doi bani“) în ideea că întregul dialog oricum stă sub semnul exersării aproximării, vagului şi nenumitului, a exerciţiilor mereu despre altceva: „consider liniştea drept una din forţele cele mai active“, „poezia nu e numai o treaptă, ci şi o limită“, „din nonconformism ar trebui respins nonconformismul“, „orice idee colectivă este efemeră“, „îmi place convertirea violenţei, acoperirea ei cu un strat care o face să pară altceva – o lecţie de stil care trebuie apreciată cum se cuvine“, „muzica a fost mereu retardatară, chiar şi acum cînd nu face decît să deseneze infecta matematizare a gîndirii“, „dragostea este un summum al favorabilităţii“, „tot ce pot să spun eu despre vise este asta: conţin semne“, „la maturitate nu mai e nimic de făcut“, „marea cangrenă a omului, marea lui maladie e conştientul“, „o anume ignoranţă poate fi un scut de apărare în faţa unei alte ignoranţe, mai sofisticate“, „pericolul şi marea greutate stau în lucrurile mărunte, obişnuite“, „viaţa oamenilor e o viaţă de superstiţii“ şi ultimele, dar deloc cele din urmă: „nimic nu este aşa cum este şi nici măcar aşa cum pare“, „nimicul acesta nefiind, pînă la urmă, decît un nimic, dar un nimic foarte grav“.