Punctul final
● Revista Steaua nr. 1-2/2014, www.revisteaua.ro.
„Cînd ştim că un text e gata?“ este o întrebare pe care mi-o adresează frecvent cursanţii de la atelierul de creative writing şi de fiecare dată am dificultăţi în a le răspunde. De aceea mă bucur că revista Steaua (momentan rămasă fără finanţare pentru print – alt lucru scandalos din zona culturii) dedică o anchetă punctului final, pornind de la această serie de întrebări, în formularea Ruxandrei Cesereanu: „Care este declicul (psihologic, sufletesc, artistic, tehnic) care decide încheierea unei cărţi? Care şi cum este momentul cînd un autor ştie în mod cert că şi-a finalizat manuscrisul şi că acesta este, deja (fie şi numai teoretic vorbind) dincolo de autor (id est – orice fel de intervenţie nu mai este posibilă, manuscrisul funcţionează deja de sine stătător, este o carte aruncată în lume, cu destinul ei).“
Răspund nu mai puţin de 17 scriitori (printre care, deh!, mă număr şi eu) şi, în primul rînd, este interesant cu ce compară fiecare procesul scrisului şi cum vede imaginea cărţii pe cale de a fi concepută: pentru Andrei Codrescu, scrisul are nevoie de un fel de dulap cu de toate; pentru T.O. Bobe, cartea e o clădire la a cărei arhitectură trebuie să fii foarte atent; Ioana Bot foloseşte cuvîntul „casă“ şi descrie cartea tot ca pe o construcţie; Emilian-Galaicu Păun percepe cartea ca pe o linie de orizont niciodată atinsă; Ioana Nicolaie o compară (precum Henry James altădată) cu un ştergar al cărui model de adîncime nu e la vedere; pentru Simona Popescu, cărţile sînt fie „obiecte frumoase“, fie „fiinţe vii“...
Aproape fiecare răspuns merită citit cu atenţie, chiar dacă – de fapt, cu atît mai mult cu cît – anumite idei, convingeri, obiceiuri sau instincte revin. Primul dintre acestea, şi plăcut surprinzător pentru mine (căci nu altceva am scris eu însumi), este legat de faptul că scriitorii se apucă de scris abia după ce au totul foarte clar în cap, uneori chiar transpus într-o schemă (sau treatment) pe hîrtie: „Pentru mine, declicul final coincide cu declicul iniţial. Am ştiut de fiecare dată cum trebuie să arate cartea pe care vreau s-o scriu, care îi sînt sensurile şi cum trebuie să se modifice, să evolueze de la prima pînă la ultima pagină. Restul a însemnat un proces de recreare, de transcriere a monstrului din epură în spaţiu... Bineînţeles, cartea scrisă nu a coincis şi nici nu poate coincide niciodată cu arătarea iniţială. Ăsta e deja un truism. Tot ce am făcut de fiecare dată a fost să mă apropii de ea cît mai mult.“ (T.O. Bobe) „Matei Brunul şi Celelalte poveşti de dragoste le-am scris abia după finalizarea unui treatment, în care am urmărit punct cu punct desfăşurarea poveştii personajelor mele – sigur, pe parcursul scrierii, multe s-au modificat, însă în mare am respectat planul iniţial…
Literatura se construieşte în afara ecuaţiilor şi a aritmeticii, dar, din punctul meu de vedere, folosindu-se de ele. Cel puţin asta e concluzia la care am ajuns în ultimii ani. Sigur însă că nici măcar atunci cînd ai impresia că ai rezolvat toate acele lucruri ce ţin de structură şi de personaje nu ai certitudinea că romanul tău e numai bun de tipar. Dacă ar fi să mă ghideze strict raţiunea, cred că aş ţine o carte ani buni după finalizarea ei, înainte de a o oferi editurii.“ (Lucian Dan Teodorovici) „De regulă, mă joc în imaginaţie măcar vreun an. Apoi, abia după ce mă conving pe mine însumi că e ceva acolo care să merite scris, mă apuc să-mi construiesc pe foaie o structură cu capitole precise (există puţine modificări pe care le mai aduc pe parcurs acelei structuri). Iar scrisul propriu-zis al cărţii îl încep întotdeauna numai după ce am frazele de început şi cele de final.“ (Florin Lăzărescu) „Pur şi simplu ştiu cum se termină, ştiu cam care este story-ul, cine şi cum îi sînt personajele principale, ce fac ele. Ştiu cam tot! Dar nu-l scriu“, spune şi Robert Şerban, căruia, din păcate, satisfacţia de a fi conceput în cap un roman nu mai lasă loc energiei, dedicaţiei şi plăcerii scrierii în sine. În poezie însă lucrurile stau altfel: „Momentul declicului ţine – la mine, cel puţin – de intuiţie, de instinct, de o voce interioară care îmi spune: «Gata, domn’e, gata!» Nu e nimic premeditat, conştient. Nu-mi propun să închid o carte de poezie niciodată. Dar apare un text care dă cu cheia: clic!“ Iată şi un alt poet, Radu Vancu: „Cel mai adesea, declicul în discuţie s-a produs înainte de încheierea propriu-zisă a cărţii. Am avut, adică, imaginea ei de ansamblu cînd ea era încă în lucru; am ştiut, pur şi simplu, cum va arăta ea în final...“ Cel mai plastic, în aceeaşi direcţie, dar, totuşi, într-un alt sens, se exprimă Andrei Codrescu, pe care e o încîntare să-l citeşti de fiecare dată: „Acum, în secolul 21, noi, cei care insistăm să mai scriem cărţi, auzim declicul înainte de a pune degetul pe tastatură. În era noastră, cărţile se termină înainte de a fi scrise. Scriitorul cu ureche bună aude declicul şi se duce la culcare.“
Etapa rescrierii e importantă pentru mai mulţi scriitori. Uneori, în sensul nevoii şi chiar a plăcerii stilizării: „Nu e o rescriere integrală, uneori e vorba de turnuri ale frazelor, de îmblînziri ale sintaxei, alteori – mai rar – de reluarea vreunei demonstraţii, de amplificări sau concentrări, purtîndu-mi în gînd, de-acum, cititorul care nu sînt eu. Seamăn şi frate al meu, lui îi vorbesc, de-acum. Tai din text, mai degrabă decît adaug. Limpezesc. Spăl. Pun virgule şi scot gerunzii.“ (Ioana Bot), sau „Primele recitiri înseamnă la mine urmărirea firului logic prin întregul volum, adăugarea de detalii şi mai cu seamã ştergerea de detalii, simplificarea, curăţirea întregului. Şi înseamnă mai ales aducerea în zona de început de indicii care au sens doar odată ce ajungi la final, acelea despre care speri că vor fi deliciul celor care vor reciti.“ (Veronica D. Niculescu); alteori, ca formă de blestem al perfecţionismului: „Niciodată n-am fost însă mulţumit de o carte deja apărută. De fiecare dată am găsit erori, mai mici sau mai mari. De fiecare dată am gîndit că, dacă-mi mai lăsam ceva timp, aş fi scris altfel un capitol, aş fi oferit mai multă culoare unui personaj, aş fi pus accent pe anumite situaţii şi aş fi oferit în felul ăsta o mai mare vizibilitate mizei.“ (Lucian Dan Teodorovici)
Apropo de rescriere, Emilian-Galaicu Păun îl citează foarte nimerit pe Mario Vargas Llosa, care spunea: „Nevoia de perfecţiune constă în faptul că o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfîrşeşte niciodată. Niciodată atît timp cît autorul trăieşte“; această convingere că scrisul nu se termină niciodată, că o carte rămîne perpetuu neterminată, revine la mai mulţi autori: „Nu cred că o carte poate fi terminată vreodată definitiv, fără rest“ (T.O. Bobe); la fel spune şi Simona Popescu: „Scriam cîndva că, într-un fel, toate cărţile mele sînt neterminate, că le-am încheiat numai pentru că am decis la un moment dat să pun punct – şi ca să mă eliberez de ele pentru altele…. Aş mai adăuga, fără să dezvolt, ideea «neterminatului» ca materie de lucru – la care contribuie din plin Maestrul Timp. Ce spun eu aici nu are legătură cu ceea ce e abandonat, cu zidul părăsit şi neisprăvit, cu ceea ce numim ruine. Nu e vorba aici nici despre cărţile neterminate din cauza sfîrşitului autorilor lor. Dimpotrivă! (Înţelegeţi cum vreţi acest dimpotrivă.) Am încercat să vorbesc despre neterminarea ca veşnic declic, şi nu accident.“
Dintre toţi, doar Mariana Codruţ spune ceva despre sursa de inspiraţie a propriei ficţiuni, acel scrie-despre-ce-ştii: „Materialele mele sînt, în proporţie covîrşitoare, cele trăite de mine. Dacă s-a întîmplat şi se întîmplă să construiesc şi pe cele auzite ori văzute la alţii, mă gîndesc mult la ele şi încerc să le interiorizez. Cu alte cuvinte, nu pun nimic din burtă, tot ce scriu trece prin... inima şi creierul meu.“ Şi doar Ioana Bot şi Andra Rotaru menţionează faptul că primii lor cititori sînt prietenii, detaliu important în procesul definitivării unei cărţi. Ca de obicei, Radu Aldulescu se ţine de împunsături şi veninoşaguri, fie victimizîndu-se, fie eroicizîndu-se.
În rest, un dublu număr cu multe lucruri de citit, din care vă mai recomand, cel puţin, dezbaterea pe marginea cărţii despre amazoane a Adrianei Babeţi.
Foto: Vlad Eftenie
