Made in Aiud

● Cosmin Bumbuţ, Bumbata, prefaţă de Attila Bartis, Punctum, 2013. 

În urma unei invitaţii oficiale de a face fotografii în penitenciarele româneşti, Cosmin Bumbuţ a ales, „pe considerente vizuale“, Aiudul, închisoare pe care a vizitat-o şi a fotografiat-o de mai multe ori în perioada 2005-2008, înainte ca aceasta să fie modernizată. O „Explicaţie“, ataşată la finalul acestui album bilingv – numit cu un termen din argoul deţinuţilor, „bumbata“, care înseamnă chiar „puşcărie“ –, vine să ofere detaliile legate de contextul în care fotograful a realizat cele peste 15.000 de imagini în penitenciar, felul în care le-a cîştigat încrederea şi a colaborat cu deţinuţii, interesul şi chiar simpatia pe care i le-a stîrnit un deţinut anume, poreclit Pricu, autorul unui volum în manuscris, intitulat Gînduri. Aforisme. Cugetări. Maxime. Pricipii, pe care Cosmin Bumbuţ l-a însoţit acasă în chiar ziua eliberării, şi alte poveşti şi întîmplări behind the scenes, unele pline de umor, altele emoţionante sau înfiorătoare. Dincolo de portretele de tatuaţi şi de fotografiile spectaculoase cu viaţa cotidiană din închisoare (imagini din celule, bucătărie, bibliotecă, biserică, curtea interioară, sala de vizite, de baie sau de forţă, dar şi din timpul unei piese de teatru pusă în scenă de Crăciun), este foarte interesant felul în care Cosmin Bumbuţ a structurat materialul vizual, folosindu-se, de fapt, de texte: „La ultima mea vizită la Aiud, am găsit, în biroul celor de la Serviciul de Reintegrare Socială, un dosar pe care scria «Creaţii literare deţinuţi». Am citit cîteva fragmente pe loc, apoi l-am fotografiat, cu gîndul că poate o să folosesc odată ce scrie acolo. Am fotografiat şi revista închisorii, Lumină din întuneric, care, pe vremea aceea, era scrisă de mînă şi avea un tiraj de un (1!) exemplar prins cu capse. Materialele erau strînse de un deţinut responsabil cu asta, iar altul (art director-ul, să zicem) le copia şi le desena cu carioca. Combinaţia dintre textele lor şi fotografiile mele, am realizat atunci, era firul narativ pe care-l căutam, care m-a ajutat să încheg această carte.“ Astfel, albumul se deschide cu o pagină din revista scrisă şi manufacturată de deţinuţi, conţinînd un text-introducere-manifest, intitulat, cu o trimitere argheziană, Flori... la umbra zidurilor, sub un desen cu o pereche de cătuşe desfăcute: „Oricine vei fi tu, cel care doreşti să analizezi aceste idei ale mele, te rog să înţelegi că eu nu am scris aici aşa... doar de dragul de a face ceva ca să-mi treacă timpul. Dacă nu eşti disponibil să citeşti, cum se spune, «printre rînduri», ca să pricepi esenţa, atunci ar fi mai bine să nu te apuci de citit. Dacă doreşti sincer să constatăm bunele sau relele conţinutului, te invit atunci să-i dăm drumul în anonimat.“

(Fac aici o paranteză pentru a constata că, din cîte cunosc eu, de la romanul lui Mihai Avasilcăi, Fanfan, rechinul puşcăriilor, roman premiat de USR în 1995, şi exceptînd cursurile de creative writing şi piesele de teatru lucrate de artişti cu şi pe texte ale deţinuţilor, filmul Eu cînd vreau să fluier, fluier – cu un scenariu scris de Cătălin Mitulescu şi Florin Şerban după piesa omonimă a Andreei Vălean – sau cartea Vieţaşii de pe Rahova a lui Eugen Istodor, mediul penitenciarelor nu mai este prezent în albume sau cărţi de literatură şi nonfiction, adică în zona artistică aşa-zis instituţionalizată, în mainstream-ul cultural.)

Pe lîngă imaginile de viaţă cotidiană ale deţinuţilor, imagini puternice, sugestive, încărcate deopotrivă emoţional şi simbolic, textele oferă cîteva priviri în interiorul nonvizual al acestei lumi oricum nevăzute, iar acesta mi se pare elementul cu adevărat original al albumului, felul în care mai multe tipuri de texte însoţesc imaginile: postere şi desene, anunţuri, afişe şi regulamente de ordine interioară sau panouri cu literele alfabetului, trecînd prin cereri (de „sprijinire a formării unui atelier de confecţionat goblene“), sfaturi medicinale şi comportamentale („rîsul atenuează durerea“, „zîmbetul este una din expresiile chipului uman ce ne influenţează imaginea şi relaţiile cu cei din jur“), anecdote, reflecţii şi gînduri intime naiv filozofice, dar cu atît mai emoţionante, compuneri şi eseuri („Michel Foucault se întreba: «Dar pentru ce un om nu poate face din viaţa sa o operă de artă? Pentru ce această lampă, această casă poate fi un obiect de artă şi viaţa mea nu?»“), poezii şi pagini de dictando cu lecţii de scris (precum acest minunat poem involuntar: „Poate de multe ori. Poate că scriu neortografic. Poate că scriu neortografic. Poate că scriu. Poate că scriu neorto. Poate că scriu. Poate că.“) sau de limba engleză („Îmi place să zbori, ştii. I like to fly, you know. Ai laic tu flai, iu nou.“), pînă la textele tatuajelor de pe corpurile deţinuţilor (doi bărbaţi au două tatuaje complementare: „Iubesc femeile perverse“ / „Urăsc femeile perverse“, dar şi „Fut frizeriţe“). Dacă în biserică există cîteva desene prinse deasupra icoanelor, prin care unii deţinuţi sînt învăţaţi cum să se închine – semn că în penitenciare analfabetismul este şi de ordin religios: gesturile închinăciunii se învaţă precum literele alfabetului (de altfel, literele de pe cartoanele care marchează alfabetic cărţile pe rafturile bibliotecii au caractere cu înflorituri specifice scrierilor bisericeşti) –, într-o fotografie din bibliotecă vedem cum cineva tocmai împrumută patru volume din Familia Thibault de Roger Martin du Gard – a nu se confunda cu George R.R. Martin! De altfel, sînt destule imagini cu deţinuţi citind sau scriind.

Unul dintre ei a scris această confesiune de convertire la credinţă: „În primul rînd, sînt arestat de peste doisprezece ani şi vă rog să mă iertaţi dacă cumva consideraţi că doresc altfel să mă laud, căci am văzut din anul 1990 şi pînă acum foarte multe lucruri... Am trecut poate prin cele mai mari cinci penetenciare din ţară, precum Jilava, Gherla, Mărgineni, Poarta Albă şi Aiud. Nici un doctor, nici un psiholog, nici un om... Nimeni şi nimic nu ma putut ajuta mai mult decît descoperind pueterea lui D-zeu. Citind foarte mult Biblia. Nu este posibil altcumva ca să ne deliberăm cu pace şi linişte în suflet faţă de toate aceste rele care ne chinuiesc“. Altul, aşa cum s-a priceput – o compunere despre Eminescu: „Urmărindu-i cursul vieţii, putem observa că acesta a avut o sinusoidă tumultoasă... Între 1869-1872 şi-a început studenţia la Viena. Pe 1 septembrie a luat parte prima dată la şedinţele Luminii, iar Titu Maiorescu decide să-i acorde o importantă sumă de bani pentru continuarea studiilor la Berlin...“

Dar cei mai mulţi deţinuţi se ocupă cu poezia. Unii doar versifică în stilul naiv şi patetic, involuntar comic pe alocuri, al baladelor popular-romantice de odinioară, cu haiduci prinşi de poteră: „Să vă spun o poezie / Despre mine, cine ştie, / Au venit mascaţii-n casă / Şi m-au luat chiar de la masă. // Eram cu ai mei copii / Tom timpul îmi făceau bucurii / Pînă în acel moment / Cînd au intrat fără respect / Şi mi-au speriat băiatul, / Mai tare ca nimeni altul. // M-au băgat înt-o maşină / Împingîndu-mă fără milă / Şi grăindu-mi cam aşa: / Intră... şi acum nu ştiu / Ce ai să faci la Sibiu. // Şi m-au băgat într-un arest / cu alţii, să stau la stres, / Unde soarele n-apune / Să fiu sechestrat (izolat) de lume“ – poemul se cheamă „Întîmplare? Ce rost are“. Alţii compun acrostihuri pe teme metafizice sau scriu cosmogonii folosind argoul şi retorica lirismului filozofic al Romantismului: „Eon stingher, străbătînd Primordialul, / strigînd neîncetat, fără speranţă, / Prin abisul mut şi fără teamă, / Căutînd, destinul să şi-l afle. / Totul este haos, fără noimă, / Angoasa dominînd tăcutul infinit, / În spaţiul-timp, încă, nenăscut. / Cine sînt, care mi-e Calea, / Care mi-e Rostul, în acest nimic? / Încearcă să-şi răspundă, singur, / Cînd explozia, creaţiei-l luminează / În tandra-i divină răsuflare“; alţii sînt chiar lirici: „Eşti ca spuma valurilor / Din care Afrodita s-a întrupat / Eşti limpezimea apelor de diamant / Ce-n zori răsar pe-a florilor petale / Rebel ţi-e părul auriu, ca un vîrtej iscat / Din inima deşertului cel nesfîrşit etc.“ Deopotrivă amuzant şi emoţionant!

Multe de văzut şi la fel de multe de citit în acest extraordinar album, gîndit ca o piesă de antropologie culturală a detenţiei!