Asortat şi savuros
● Alexandru Vlad, Măsline aproape gratis, proze asortate, Editura Eikon, 2012.
Scriitor exersat – lucru destul de rar la noi, în mai multe genuri –, păstrînd însă o anumită balanţă între proză scurtă şi roman, Alexandru Vlad revine, după romanul hit din 2011 – Ploile amare (Charmides) –, cu reeditarea unui volum subintitulat „proze asortate“, publicat mai întîi în 2010, la o editură – Dacia XXI – cu o existenţă cam incertă. Textele din acest volum, scurte şi foarte scurte – oricum, inegale ca dimensiune, de formule şi cu subiecte variate –, au apărut iniţial în revistele Vatra, Familia sau Observator cultural, astfel că subtitlul este cît se poate de nimerit. În general, predomină textele personale, lejere, de publicistică narativă la persoana întîi; texte confesive anecdotice şi mici istorii cu tîlc, pline de ironie, înglobînd reflecţii despre viaţă şi oameni, dar şi comentarii social-politice, îndreptîndu-se mai mult spre eseu; unele sînt portrete, dialoguri sau scene (cîteva chiar pot trece drept povestiri; unul dintre texte e falsa schiţă a unui roman), altele conţin un filon poetic; cert e că alternanţa temelor minore – aşa-zis frivole – cu cele mai grave fac din acest volum compozit o carte care se citeşte cu mare plăcere. Iar asta mai ales datorită calităţii stilistice a scrisului lui Alexandru Vlad, un prozator discret, care, de la debutul din 1980, n-a publicat mult (sub zece cărţi), dar fiecare titlu a avut prestanţa lucrului bine făcut. De altfel, profilul de scriitor al lui Alexandru Vlad este cumva excentric: neimplicat în viaţa literară, trăind retras undeva la ţară, asta după ce, de-a lungul anilor, a practicat diverse joburi, pe lîngă cele artistice – de anticar, galerist, bibliotecar şi redactor de revistă, dar şi dactilograf –, şi altele ocazionale, care i-au permis un altfel de contact cu viaţa şi oamenii, gen remizier la o echipă de fotbal, muncitor necalificat pe şantier sau proiecţionist la un cinematograf sătesc (asta într-o literatură plină de scriitori de birou). Un detaliu – zic eu – important, dat fiind că o bună parte dintre textele adunate în acest volum aparţin realismului minor, fiind centrate pe universul mărunt, domestic-stradal al cotidianului, populat cu figuri şi marcat de întîmplări aparent banale. Personajele propriu-zise ale acestor proze provin din te miri ce zone; oricum, alcătuiesc o galerie de portrete indirecte, pe cît de amestecată, pe atît de interesantă (se vede aici şi una dintre trăsăturile prozei optzeciste): patroni de hoteluri în Alaska, antreprenori, pescari amatori, foşti deţinuţi politici, revoluţionari, muncitori şi şantierişti de ocazie, grevişti, biciclişti, latinişti pedanţi şi arlechini parizieni, ţărani şi pensionari.
Cele mai multe dintre aceste proze mizează pe latura comică, anecdotică a întîmplărilor propriei existenţe (scriitorul povesteşte cum, la un moment dat, scapă de două nevăstuici aciuiate pe lîngă casă punîndu-le pe repeat „cîteva arii, chiar şi un marş nupţial“ din Wagner), alteori portretizează personaje simpatice sau decupează fapte diverse din jur (precum un viol incert), situaţii şi dialoguri absurde sau întîmplări aparent comune, cărora scriitorul le relevă, însă, un substrat plin de semnificaţie, cum ar fi pierderea unei şepci, confundarea unei persoane cu alta sau vizita la oftalmolog, în urma căreia lumea văzută prin retina în care a fost picurată atropină oferă o mică revelaţie. Pe lîngă acestea, mai există şi o scurtă istorie a ochelarilor, un inventar al cărţilor din bibliotecă, poeme închinate iernii, dedicate alcoolurilor (mai exact, „licorilor foarte ieftine“), „viciului intim al cafelei“ sau gărilor – de la „Beclean pe Someş“, la Viena; totul fin calibrat, cum spuneam, cu texte mai grave – spre exemplu, despre asumarea culpei istorice a naţiunilor sau despre revoluţionari şi Revoluţie: „În fiecare an, televiziunile fac o cîntarea Revoluţiei, la care nu-ţi vine să te uiţi. Minciuna se amestecă azi cu colindele, aşa cum s-a amestecat cîndva cu sîngele. De altfel, imaginile sînt din ce în ce mai şterse, benzile mai uzate, culorile au dispărut. În loc să ia avînt, lucrurile s-au tîrît, de parcă am fi avut nişte pietre de moară legate de picioare. Foarte puţini dintre noi mai pot ţine capul sus, dispreţuiţi că n-avem bani, n-avem viitor, ci doar trecut, n-avem ce ne reproşa şi nici cu ce ne lăuda. Libertatea pe care o vedem în jur e stridentă şi n-are lumină.“
Un text simpatic şi cu tîlc este cel intitulat „Zgomotele scrisului“, un eseu narativ despre schimbarea statutului scriitorului, prin prisma zgomotelor produse de ambient sau de însuşi actul scrisului; citez in extenso: „Pe la începuturile vieţii noastre comune, soţia mea mi-a spus că-mi aude zgomotul pe care-l face peniţa stiloului cînd aleargă pe hîrtie. Şi c-o scotea din sărite faptul că era atît de ezitantă, nu avea nici un ritm. Ca urmare, s-a sculat, a luat o pernă subsuoară şi s-a refugiat în cealaltă cameră. Deja aveam două camere – ne puteam permite acest lucru. Dar m-am simţit, de pe atunci, în primejdie. Aşadar, cineva putea percepe scrisul drept o meserie zgomotoasă. Apoi, cînd tăcerea era perfectă, am auzit eu însumi scîrţîitul peniţei pe hîrtie. Întotdeauna la sfîrşitul propoziţiei. Puţin rămas în urma gîndului. De zece ani am, însă, o altă relaţie cu zgomotele, pentru că nu există săptămînă în care să nu înceapă un şantier undeva în labirintul blocului de beton în care locuiesc... Pereţii vibrează. Se aud bocănituri, percutaţii, o variantă enormă a frezei stomatologice. Încerc să-mi imaginez: acum se bat cuie, acum se dărîmă pereţi, acum se introduc ţevi, acum se pune parchet, acum se raşchetează parchet, acum se finisează ceva. S-a dus dracului turnul de fildeş... Unde-s vremurile cînd se plîngea vecinul că-mi aude maşina de scris?... Cineva mi-a spus unde aş putea să scriu. În curtea enormă a vechiului combinat, unde e atîta linişte, încît se aud buruienile crescînd. Şi unde s-au aciuiat ciorile în secţiile pustii. Şi aceasta ar fi marea favoare, marea sponsorizare pe care statul mi-ar putea-o oferi, asemenea oraşelor occidentale care îşi cedează vechile edificii industriale artiştilor, înainte de a fi dărîmate.“ Un alt text-radiografie socială este „Terminus Paradis“, unde scriitorul abordează subiectul mall-ului ca simbol al capitalismului, edificiu labirintic al marketingului, templu al loisir-ului şi al consumerismului („nu-mi găsesc niciodată maşina în parcarea aceea complicată, de parcă supermarketul n-ar fi de acord să plec“); text care se constituie ca revers la descrierea din „Primăverii, 50“, unde impozantul sediu de altădată al partidului unic este văzut acum ca „o simplă clădire golită de sens şi de atmosferă“, invadată de „vegetaţia apolitică şi aproape întotdeauna decentă.“
Dar cele mai literare texte din volum, cele care se apropie cel mai mult de autonomia estetică a ficţiunii, sînt „Despre statui. Opinia unui practician“ – textul care dă titlul cărţii – şi „Arheologie“. Primul dintre acestea funcţionează ca o parabolă despre ipocrizia memoriei şi a recunoştinţei: un angajat al Primăriei spală statuile din oraş („cota de detergent pentru fiecare dintre indivizii din bronz depăşeşte ce-şi pot permite unii oameni vii“), iar, la un moment dat, gestul lui, căţărat pe un tanc sovietic a cărui ţeavă este îndreptată spre Episcopia Reformată, îi antrenează şi pe alţii, şi toată această confuzie capătă semnificaţia unui gest politic. „Măsline aproape gratis“ este un text care surprinde esenţa absurdă a comunismului, printr-o istorie alimentară, construită în jurul căutării obsedante a măslinelor în comerţul de stat („comunismul poate fi în orice clipă corect evocat şi măsurat după valoarea inestimabilă pe care ajunsesem s-o acord, la un moment dat, sîmburilor de măslină; am şi eu unităţile mele sofisticate de măsură); în timp ce văd „Arheologie“ – cu un personaj care dezgroapă în grădină obiecte pe care nu ştia că le pierduse – ca pe o parabolă a bătrîneţii. O carte cu proze într-adevăr asortate, fiecare avînd propria savoare.
