Scene din Epoca de Aur
● Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea – povestiri cu î din i, Casa de Pariuri Literare, 2012.
Anul trecut, adică în cel mai sărac an pentru proza scurtă din ultimul deceniu, apărea volumul Veronicăi D. Niculescu (al treilea de proză scurtă, după Adeb, Limes, 2004, şi Orchestra portocalie, Cartea Românească, 2008), un volum conceptual, prin temă, de 15 schiţe şi povestiri plasate în perioada anilor 1971-1990, un fel de amintiri/scene/secvenţe din Epoca de Aur. Subtitlul cărţii, „povestiri cu î din i“, desemnînd, ca şi la Radu Pavel Gheo, delimitarea istorică prin convenţia ortografică; motto-ul despre natura memoriei; specificarea anului imediat după titlul fiecărei proze; plus confesiunea autoarei despre necesitatea rememorării, toate acestea marchează şi definesc cît se poate de apăsat, ostentativ chiar, natura demersului ficţional de faţă. Spune autoarea, la finalul cărţii, într-un text confesiv care nu prea-şi avea rostul: „Pentru că uităm, pentru că uit, pentru că am uitat deja prea multe, pentru că ai ştiut cîndva şi nu prea mai ştii acum şi te temi că-n curînd n-o să mai ştii aproape deloc, pentru că n-ai ştiut nicicînd şi nu ştii acum şi de-aceea nici n-ai cum să mai ştii vreodată, pentru asta se procedează la înălţatul ciobului de amintire spre cer. Cu grijă la muchii...“ (Fac aici o paranteză pentru a remarca faptul că acesta este primul volum individual de proză scurtă tematică inspirat de comunism, după o serie de volume colective: În căutarea comunismului pierdut, Paralela 45, 2001; Cartea roz a comunismului, Versus, 2004; Cum era? Cam aşa..., Curtea Veche, 2006; sau chiar Răcani, pifani şi veterani, Humanitas, 2008; şi Primii mei blugi, ART, 2009; dar şi altele, mai eseistice, mai biografice sau de istorie orală, cu tangenţe literare mai mici.)
Spuneam mai sus că specificarea anilor după titlu sau confesiunea autoarei despre necesitatea rememorării mi se pare că nu-şi aveau rostul, căci povestirile de faţă nu relatează nimic spectaculos, iar scenele nu sînt atît de determinate temporal. Pentru că avem de-a face, de fapt, cu un minimalism sentimental în care secvenţele decupate în aceste proze redau mai degrabă decorul şi atmosfera, inventariază obiectele, conturează micul univers studenţesc sau domestic al familiei din perioada comunistă cu micile griji şi nevoi cotidiene. Doar două-trei proze au încărcătură cu adevărat dramatică – o scenă de cămin studenţesc în care se încearcă o metodă naivă de avort („Cărămida“), un drum cu trenul după o înmormîntare („Sfoara“) şi inspecţia Sanepidului acasă la un strîngător de gunoaie („Roşu, roşu, catifea“) –, în rest povestirile surprind gesturi şi momente fără o istorie propriu-zisă, alta decît la nivel personal – o parte dintre personaje revin, schimbîndu-şi rolurile în funcţie de povestire: însoţindu-şi fratele mai mare, un băieţel iese pentru prima dată din perimetrul casei şi din universul familiei; aşa cum o fetiţă este trimisă de părinţi, odată cu seara, să-şi aducă sora acasă de la joacă; aventura unei cozi la ulei; discuţia mamă – fiică despre posibilitatea unui papricaş din carne de pasăre, orice pasăre, chiar şi vrabie; apoi, un băieţel refuză să mănînce fasole; o gospodină găteşte un peşte; două studente merg să depună jurămîntul în serviciul militar...
Spre deosebire de ceilalţi – destul de puţini – recenzenţi ai cărţii, lectura acestor povestiri nu m-a entuziasmat. Ca şi în cazul volumului precedent, Orchestra portocalie (din care cu adevărat reuşită nu este decît o singură proză: „Capul sus!“), Veronica D. Niculescu foloseşte genul de narator omniscient (relatînd, de cele mai multe ori, în stilul indirect liber – boala cronică a prozei româneşti contemporane!), care nu-l lasă pe cititor să vadă nimic, pentru că spune el totul cît mai explicit, astfel încît să nu existe nici cea mai mică ambiguitate cu privire la psihologia şi emoţiile personajului, cu atît mai puţin la acţiunile sale, motivaţiile şi consecinţele lor. Cînd, din al doilea paragraf, naratorul spune că micuţul Grigore „nu cunoştea decît lumea din faţa blocului, banca de sub sălcii, aleea scurtă care duce, printr-un gang, la alimentară, dar cel mai bine ştia lumea dintre cei patru pereţi ai camerei etc...“ (unde cuvîntul „lumea“ este, după cum se vede, reluat), e clar că băieţelul va descoperi „lumea“ de dincolo de „lumea“ pe care o cunoştea el pînă atunci, deci ştii la ce să te aştepţi, ţi se spune deja despre ce va fi vorba, eşti pregătit pentru tipul de emoţie care urmează. Toate povestirile au acest tip de sublinieri şi marcaje, de intervenţii şi exclamaţii din off, de avertismente şi sfaturi, pentru ca nu cumva să ratezi drumul indicat strict de un narator-dictator, indiscret cu personajele şi intruziv cu cititorul, care-ţi spune cum trebuie să citeşti şi ce trebuie să înţelegi, care interzice – deopotrivă personajelor şi cititorului – orice libertate, care nu lasă loc de ambiguitate şi mister, căci viaţa este decriptată şi explicată în cele mai mici detalii. Dar ce fel de literatură e asta!? Spre exemplu, în povestirea „Fericiri aiuritoare“, despre aventura de a sta la coadă la ulei, există fraze-moartea-pasiunii-lecturii, precum: „Clipele acestea trebuie văzute cu încetineala din viaţa unei păsări“, „Clipele care urmează trebuie imaginate cu viteza cu care se scurg treizeci de ani“ – de ce „trebuie“ şi de ce e nevoie de această indicaţie, n-ar fi trebuit ca desfăşurarea acţiunii să-şi impună singură ritmul? Cînd două fete fac, în sfîrşit, pipi după căutarea îndelungată a unei toalete, ele „deodată icniră şi atunci, doamnelor şi domnilor, uşurarea, o uşurare de nespus, o nespusă uşurare“ – asta ca să fie clar că ele s-au uşurat, la propriu şi la figurat. Cînd lacrimile unei fetiţe „vor fi nemaipomenite, nemaipomenit de mari, nemaipomenit de ascunse“ ni s-a spus deja totul, fără să fi văzut, de fapt, nimic. Naratorul de aici nu-ţi va arăta niciodată lacrimile astea „nemaipomenit de mari“, nu te va lăsa pe tine, cititorul, să bănuieşti cît de „nemaipomenit de ascunse“ sînt ele, va face el totul în locul tău, stricîndu-ţi orice plăcere a căutării, a descoperirii şi a înţelegerii pe cont propriu. Pentru că prezenţa şi subiectivitatea (de secol XIX) a naratorului omniscient impersonal, acest fel afectat, exclamativ, sentimental de a povesti, de a face poezie în proză, anunţînd/însoţind/înlocuind acţiunile cu epitete şi metafore, anulează orice formă de emoţie. Ca să însemne ceva, lacrimile trebuie văzute, nu povestite. Or, naratorul este atît de prezent în text, încît te izbeşti de el ca de un obiect străin, inclusiv în momentul în care vrea să-şi impună tonul şi deschide povestirile cu asemenea fraze de compunere şcolară: „E ora dulce a siestei, în calde şi luminoase cuibare“ sau „Seri de vară, inubliabile seri de vară sub salcie.“ Acestea nu sînt fraze, acestea sînt buruieni!
Cea mai bună povestire din carte nu este cea titulară (neverosimil de coerent narată indirect, la persoana întîi, de către un bărbat cu probleme psihice), ci „Sfoara“, unde o femeie, întorcîndu-se, de Revelion, singură în tren, de la înmormîntarea tatălui ei, de care a fugit cu multă vreme în urmă, dezvoltă o relaţie ciudată, trecînd de la frică la empatie, cu un controlor libidinos-sufletist-demn-de-milă. (Nimerită trimiterea lui Bogdan-Alexandru Stănescu la „Arborele nopţii“ a lui Truman Capote!) Nu este o povestire lipsită de emfazele inutile, enervante, ale naratorului, sau de gafe stilistice (folosirea inadecvată a perfectului simplu pentru un trecut care depăşeşte 24 de ore, spre exemplu), dar este singura care păstrează cu adevărat ceva din drama şi misterul naturii umane. Am insistat, fără absolut nici o plăcere, pe aceste probleme de naratologie şi de stilistică, mai întîi din frustrarea că potenţialul multor povestiri n-a fost valorificat, apoi, din respectul şi chiar simpatia faţă de o scriitoare atît de fidelă genului scurt şi coautoare, împreună cu Emil Brumaru, a unui minunat basm erotic: Basmul Prinţesei Repede-Repede (Polirom, 2009).
