Rîsul sfîrşitului lumii
● Adrian Georgescu, Cîteva sfîrşituri de lume, Humanitas, 2011.
La cîte potenţiale sfîrşituri de lume am fost martori în ultimii ani, era inevitabil ca toate aceste ficţiuni mediatice de inspiraţie culturalo-religioasă ori ştiinţifico-astronomică să-şi găsească forme de exprimare în arte, în special în cinema şi literatură. Şi nu doar în zonele speculaţiilor (post)apocaliptice grave sau ale scenariilor metafizice ale postumanităţii (extinse şi dincolo de literatura autorilor de gen – vezi The Road al lui Cormac McCarthy sau Cosmopolis-ul lui Don DeLillo), ci şi în cea soft a farsei comice. În literatura noastră firavă, cu (sub)genuri inexistente sau foarte slab reprezentate, un volum de povestiri umoristice pe tema sfîrşitului lumii, cum este această carte de debut a jurnalistului sportiv Adrian Georgescu (citit, ca autor, pentru prima dată în volumul colectiv de amintiri cazone Răcani, pifani şi veterani, Humanitas, 2008), a trecut, ca şi ultimele sfîrşituri de lume, prea repede prin faţa ochilor noştri. Volumul, elaborat şi lucrat atent, are un concept şi prezintă, în cele 9 povestiri de varii dimensiuni (intitulate ficţiuni, încă de pe copertă), cam tot atîtea scenarii apocaliptice, într-o formulă literară compozită (am putea numi aceste povestiri ficţiuni fusion) ce abordează un spectru stilistic destul de larg, de la satiră şi parodie la speculaţii ştiinţifice, cu inserturi textualiste. Abordările nu sînt originale – deseori mi-am amintit de prozele fanteziste ale unor Vonnegut sau Woody Allen –, dar funcţionează, iar Adrian Georgescu i se alătură, astfel, lui Radu Paraschivescu (cel din volumul de povestiri Bazar bizar, 2007, spre exemplu), în încercarea de a revitaliza proza umoristică intelectuală, pe teme, cu referinţe şi găselniţe culturale, cu subiecte şi stilistică spectaculoase.
Proza de deschidere, „O zi în Purgatoriu“, este scenariul clasic al personalităţilor adunate pe Lumea cealaltă (ultimul la noi care a scris texte de acest tip este Alex Tocilescu în volumul de schiţe Standard, 2009), unde, dincolo de prezentarea modului defectuos de funcţionare al Purgatoriului şi de dilemele unora dintre personaje („Pe cînd trăiam, era simplu. Cugetam, deci existam. Acum, am murit, totuşi cuget. Aşadar, exist. Cum e posibil?“, se întreabă Descartes), se iscă o bătaie generală, la uşa băii comune, între tabăra americană, condusă de Elvis, şi cea europeană, condusă de Napoleon („Fără să mai piardă timpul, Proust îl puse la podea pe James Brown, încercînd să-l ţină acolo, însă acesta se ridica iar şi iar, ca un hopa-mitică...“). După scena Purgatoriului elitist prins în cafteala generală, restul ficţiunilor sînt dedicate, rînd pe rînd, cîte unui posibil mod de sfîrşit de lume. „Apocalipsa maşinilor“ prezintă, cum o arată şi titlul, momentul în care tagma maşinilor (de la electrocasnice la autovehicule), sătule de exploatarea umană, încep să funcţioneze conform propriei voinţe şi preiau controlul omenirii într-o revoltă stîrnită spontan de autovehicule, pe străzile din Roma. Şoferii se refugiază într-un mall (scena este asemănătoare celei din Dawn of the Dead, r. Zack Snyder, 2004, unde oamenii se baricadează tot într-un mall, în mijlocul unei invazii zombie), unde li se face cunoscut „Manifestul revoluţionar al maşinii“ („Scuturaţi jugul infam al bestiei bipede! Jos omul!), semnat de un model proletar de Volkswagen pe nume T. Guevara. Înainte ca revoluţia maşinilor să ia amploare („revoluţia prindea viteză şi nu avea timp pentru cei care trăseseră pe dreapta“, „Make Roads, Not War“) şi să dezvolte inevitabilele „diferenţe de clasă“, aflăm, ca-ntr-un poem cărtărescian mecanomorf pe o temă gen Bonnie şi Clyde, şi povestea de dragoste, sfîrşită tragic, între un VW şi o Alfa Romeo, păcatul originar care alimentează, de fapt, revoluţia maşinilor.
În povestirea „Călătorul“, Adrian Georgescu se joacă de-a absurdul parodic prezentîndu-ne un personaj harmsian, Gustav, fără puls, dar cu viaţă, care evoluează de la statutul de caz unic în lumea medicală la cel de lider spiritual al omenirii, doar pentru a decade apoi ca legumă, căci „nimic nu e mai violent şi mai subversiv decît nemişcarea.“ Povestirea „Cei mici şi cei morţi“ debutează cu apocrifa unui sfînt privind predicţiile unui sfîrşit maladiv al omenirii; ceea ce se şi întîmplă: „Vă amintiţi, poate, de vremurile fericite ale bolilor mortale, dar al căror mod de acţiune putea fi înţeles: HIV, febra Dengue şi cele hemoragice Ebola şi Marburg, sindromul sever acut respirator, virusul Nilului de Vest, gripa aviară şi cea porcină, ori temutul Acinetobaacter baumannii. Acelea au fost nişte banale răceli faţă de ce-a urmat: gripa cîrtiţei saşii, hepatita F, boala viermilor de mătase, maladia schnauzerilor pitici, pandemia de ataraxie, alergia la oxigen, la asfalt şi la dulceaţa de vişine, gripa furnicilor, sindromul pîrşului singuratic... ori febra coregrafică, răspîndită, se pare, de puii de condor din Mexic, care-l făcea pe cel infectat să danseze step pînă la epuizare fizică şi deces.“ În „Cherchez les femmes“, un fel de cyber-parodie distopică, un bărbat, aflat în căutarea sexului cu femeia virtuală perfectă, sfîrşeşte în infernul unui Recycle Bin. Ca o paranteză – aceste ultime două povestiri au, fiecare, elemente ce le transformă, indirect şi probabil involuntar, în variantele parodice ale unor scenarii precum cele din Contagion (r. Steven Soderbergh, 2011) sau din Surrogates (r. Jonathan Mostow, 2009), semn că imaginarul (post)apocaliptic este cumva acelaşi.
În „Vasul cu fructe de ceară“, un fel de „Bătrîneţe fără tinereţe şi viaţă fără de moarte“, oamenii au obţinut promisiunea vieţii veşnice în schimbul interdicţiei procreării, povestirea fiind şedinţa de terapie cu cineva care refuză reîntinerirea şi restartarea memoriei, cochetînd cu gîndul sinuciderii. Aceasta este şi singura povestire gravă, în care comicul este abandonat complet, dar numai pentru a reveni, cu forţe noi, în 2012. Raport asupra Sfîrşitului lumii“, un fel de dosar cronologic fragmentar, conţinînd note şi ştiri din presa vremii, mesaje sau e-mail-uri legate de evenimentele petrecute în anul ultim al calendarului mayaş. Proza aceasta conţine mai multe posibile trimiteri la Woody Allen, omagiu adus autorului al cărui tip de umor pare, de fapt, că-l împrumută în multe pasaje din carte (de altfel, cele două volume cu proza scurtă aproape completă a lui Allen au apărut în aceeaşi colecţie „Rîsul lumii“): „Vulcanul Etna, inactiv jumătate de secol, erupe pe neaşteptate, norul de cenuşă alcătuind pe cer emoticonul :(„ – filmul Celebrity (1998) se deschide cu imaginea cuvîntului „HELP“ apărut pe cer ca un mesaj din partea lui Dumnezeu; iar povestea dentistului care descoperă că televizorul său este un portal spre cea de-a patra dimensiune şi, astfel, poate avea acces în filmele văzute la televizor influenţînd acţiunea este, de fapt, găselniţa răsturnată din The Purple rose of Cairo (1985). O altă povestire foarte amuzantă, şi poate cea mai fără de cusur din volum, este „Dragoste cuantică“, unde o familie de protoni este invitată la Geneva să participe la ciocnirea de mare viteză din circuitul acceleratorului de particule pentru a provoca apariţia bosonului Higgs. Naraţiunea este spusă la persoana întîi de quarcul cel mic al familiei, cel care, după ciocnire, şi găseşte bosonul, dar i-l face cadou unei quarcăriţe de care se îndrăgosteşte la prima vedere, privînd astfel omenirea de o mare descoperire şi, în cele din urmă, de progres. În fine, „Game over“ este o povestire detectivistă pe tema clonelor umane, totul în cheie textualistă.
Ficţiunile lui Adrian Georgescu au tot ce le trebuie pentru a te amuza: o temă gravă tratată comic, o imaginaţie parodică ingenioasă, în ciuda oricăror tributuri, şi o stilistică sprinţară, cu destule întorsături neaşteptate de frază. Cîteva sfîrşituri de lume perfecte pentru vacanţă.
