Femei privite
● Gheorghe Crăciun, Femei albastre, Editura Polirom, 2013.
La un an după ce publicase Pupa Russa (2004), Gheorghe Crăciun vorbea deja despre noul roman la care lucra, carte care, în prima ei variantă, s-a numit Blue(s) şi din care a şi publicat ulterior cîteva fragmente. Din păcate, ca şi în cazul Zodiei scafandrului a lui Mircea Nedelciu (faţă de care Femei albastre se prezintă, totuşi, într-o stare incomparabil mai avansată a elaborării), şi această ultimă carte de proză a lui Gheorghe Crăciun a rămas nefinisată şi cu ultimele capitole (probabil partea a treia a cărţii) neterminate. De altfel, scriitorul mărturisea într-un interviu că, interesat mai mult de teorie, eseu şi jurnal, acest roman ar fi fost oricum ultima sa carte de proză: „Nu mă grăbesc s-o termin, probabil nici nu cred prea mult în ea.“ Ca şi Pupa russa, nici Femei albastre nu este un roman cu epic; naraţiunea – în care, de altfel, scriitorul nu credea – este şi aici înlocuită cu o formă de observaţie şi introspecţie, o explorare senzorială a suprafeţei lumii, în acord cu transformările interioare şi cu percepţiile corpului: „Şi acest roman este focalizat asupra erosului, cu nu puţine deschideri spre erotism, senzualitate şi explorare somatică“ – o dată în plus, destinele personajelor sale sînt racordate evenimentelor politice de pe fundal. Diferenţele mari vin, însă, din faptul că, dacă Pupa russa era scrisă dintr-o perspectivă feminină, Femei albastre este o carte masculină, iar nivelul metadiscursiv lipseşte – de unde, poate, şi afirmaţia scriitorului că aceasta ar fi o carte mai uşoară, prin care mai mult a încercat să se relaxeze. Cu toate astea, romanului nu-i lipsesc prea multe, nici la propriu, nici la figurat. Se-nţelege că, probabil, ar fi suportat mai multe modificări pînă să fi ajuns la o formă finală satisfăcătoare pentru scriitor, dar, aşa cum se prezintă în această variantă, stilistic bine scrisă, poate susţine o analiză şi oferă multe lucruri bune de citit, suficiente secvenţe fiind de-a dreptul memorabile.
„Sînt posesorul unei întregi colecţii de femei. Mă întîlnesc cu ele zilnic, le sînt şef. Fiecare în felul ei e un caz. Fiecare în felul ei caută ceva, încearcă să descopere cu exactitate ce ar trebui să caute cu şi mai multă consecvenţă. Toate sînt un fel de preotese ale viitorului lor cel plin de iluzii. Toate ar vrea să rupă gura tîrgului, să-şi imprime surîsul pe un afiş, să facă o gaură cît de mică în cerul nostru de mucava. Ele au sîni şi coapse, buze rujate şi părul vopsit. Ele merg şi se simt forfecate de genele metalice ale masculilor, ţintuite pe ziduri, lipite pe vitrine, îndesate în scaune de privirile lor adezive. Toate sînt bune. Toate ştiu asta şi n-au ce face. Trăiesc într-o lume de bărbaţi şi o feminizează din instinct. N-au altă cale. N-au altă plăcere.“ Aceasta este perspectiva bărbatului-narator, nenumit în vreun fel, un fel de Don Juan neimplicat, accidental, care nu-şi premeditează actele de seducţie, atît cît profită de conjuncturi privind de la distanţă şi asigurîndu-se că se află şi că se oferă la momentul potrivit. Vrea să cunoască cît mai multe femei diferite – după cum mărturiseşte la un moment dat –, însă implicarea sa, dincolo de cea sexuală, nu se ridică la pretenţiile unei astfel de cunoaşteri. Profită de pe urma propriei dezamăgiri (căci a fost părăsit de soţie), în sensul pierderii afecţiunii pentru femei (este „imunizat“, după cum singur spune) care ar fi putut fi slăbiciunea fatală. Or, această detaşare şi asigurare că aventurile rămîn doar aventuri, fără promisiuni, proiecţii şi complicaţii, îl face cumva amantul ideal. Este cumva lipsit de orgoliu şi foarte discret, seduce rapid şi din umbră, este bărbatul neştiut din spatele tuturor femeilor, deşi am putea spune la fel de bine că este mai mult acceptat şi că femeile se folosesc de el tocmai datorită acestei pasivităţi. Cu toate astea, faptul că nu înţelege pînă la capăt comportamentul femeilor din viaţa lui (una îl doreşte, fără să-i impună exclusivitate; alta îi cedează, fără să-l dorească) – pe care, de altfel, îl disecă permanent –, îl apropie de scris.
Este primul deceniu de după Revoluţie şi naratorul, autor a două romane poliţiste, lucrează într-o firmă de avocatură, pe care însă o părăseşte la un moment dat, ajungînd în Austria, unde încearcă să-şi termine teza de doctorat. Tot ce va face, însă, va fi să scrie despre femeile din viaţa lui, uneori ca pentru sine – un fel de memorii erotice –, alteori avînd nişte destinatari cărora li se şi adresează de cîteva ori şi pentru care pare că încearcă să explice perioada tulbure de tranziţie din postcomunism, cînd „istoria pornise greoi, gemînd din încheieturile sale de fier, ca un pachebot obosit“ şi cînd „toţi voiam să înlocuim fosta noastră fiinţă cu o altă fiinţă“. Firma de avocatură unde lucrează este mediul perfect pentru a observa schimbările de la nivelul societăţii, dar şi pentru a urmări comportamentul erotic al unor femei inteligente, elegante şi ambiţioase. Cu una dintre acestea, Ada, amanta decanului cabinetului şi obsesia unui alt şef, are şi cea mai constantă şi mai intensă aventură, ea fiind cea care îi declanşează impulsul scriptural în momentul în care naratorul are revelaţia, privind o fotografie, a unui „raport de omologie“ cu unul dintre personajele interpretate de actriţa Nicole Kidman, fantasma lui feminină. Această situaţie surprinde, de fapt, esenţa ecuaţiei erotice din roman: o femeie din amintire, care-şi păstrează misterul, seamănă cu un personaj interpretat de o actriţă-fetiş. Aceste suprapuneri şi proiecţii de imaginar şi amintire, mixul de fantasme şi percepţii, alternanţa cadrelor de film cu decupajul fotografiilor şi secvenţele de realitate, toate acestea simbolizează, de fapt, rătăcirea bărbatului, dificultatea lui de a se situa în existenţă. Iată un fragment care vorbeşte despre această dualitate, despre acest balans al percepţiilor: „Toate femeile sînt nişte actriţe. Unele sînt actriţe din carne, altele sînt actriţe din celuloid. Nu există celuloid fără carne. Nu există aşteptare fără reverie, închipuire fără păcat, fum fără foc, femeie fără piele.“ Totul se reduce la nivelul simţurilor, oricît de cerebral ar părea personajul şi, din acest punct de vedere, romanul lui Gheorghe Crăciun este o pledoarie în plus pentru felul în care lumea şi naraţiunea ei sînt reprezentate senzorial. Căci supratemele acestui roman sînt privirea şi corpul. Imagini, proiecţii, fotografii există la tot pasul şi descrierile în amănunt întreţin şi înlocuiesc naraţiunea, acest nivel vizual al scrisului fiind concurat de senzualitatea percepţiilor. O perspectivă recurentă în proza lui Gheorghe Crăciun, de fapt, o marcă a literaturii sale. De altfel, în prefaţă, Carmen Muşat analizează foarte inspirat acest roman – situat, la nivel teoretic, între jurnalul Trupul ştie mai mult şi eseul Mecanica fluidului –, o carte hibrid, text-imagine în care Gheorghe Crăciun problematizează, pe urmele unor Wittgenstein, Steiner şi Barthes, provocările majore ale prozei sale: corporalitatea textului, limbajul vizual, raporturile autenticitate – ficţiune etc.: „Dacă a gîndi înseamnă a fi în limbaj şi a formula propoziţii, atunci ce înseamnă a simţi? Trupul este acela care simte, dar nu are şi el un limbaj? A simţi înseamnă a te situa în afara limbajului? Şi oare nu există mai multe feluri de gîndire: una a minţii şi alta a trupului?“ Nu mai insist.
Mai mult decît în alte proze ale sale, apreciez aici felul în care Gheorghe Crăciun a renunţat, cu foarte mici scăpări, la autoreferenţialitate şi metanarativ; îmi place plasarea personajului „parţial ieşit din mantaua lui Holban“ într-o suită de situaţii kunderiene (la un moment dat, evocat în roman de un personaj), aşa cum cred că anumite îndrăzneli din scenele sexuale (nu toate, e-adevărat, probabil ar fi revenit asupra unora) sînt un cîştig pentru proza românească în ceea ce priveşte deopotrivă imaginarul şi limbajul erotic. Rămas neterminat, Femei albastre oferă măcar imaginea realizării unei mari promisiuni.
