Compoziţii exemplare

● T.O. Bobe, Contorsionista, Editura Humanitas, 2011.

La cît de ignorat este genul scurt – şi de către edituri, şi de către public –, mi se pare cu atît mai nedreaptă receptarea insuficientă (dacă percepţia mea e reală) a unei culegeri de povestiri precum Contorsionista, venită de la un scriitor care a dat un volum de poezie cult – Bucla (Univers, 1999), şi un roman de succes – Cum mi-am petrecut vacanţa de vară (Polirom, 2004), ajuns deja la a treia ediţie. Eu însumi ajung să scriu cu mare întîrziere despre această carte, care mi-a amintit, pe alocuri, de Nostalgia lui Mircea Cărtărescu.

Nu e o surpriză că T.O. Bobe este un stilist, iar faptul că acest volum de povestiri – început, conform mărturisirii scriitorului, „pe la mijlocul ultimului deceniu din mileniul trecut“ – a avut mai multe variante denotă grija extremă pentru formulare, expresie şi compoziţie. Căci după stilistica impecabilă, T.O. Bobe se arată şi un fin cunoscător al lexicului (într-o literatură în care majoritatea scriitorilor folosesc doar vocabularul fundamental), şi un povestitor ingenios, capabil de asociaţii uluitoare, într-un discurs aparent lejer (o „schizofrenie bine temperată“, întîlnită doar la un Răzvan Petrescu), integrat unor naraţiuni complicate, compuse atent în straturi şi din alternanţe, cu citate şi referinţe adînc îngropate în text şi, mai ales, cu destule clin d’œil-uri între povestiri. Fundamental, T.O. Bobe este un ironist, iar povestirile sale sînt nişte stranii fantezii parodice, unde, însă, insolitul, pastişa şi lirismul merg mînă în mînă. Comicul, poezia şi absurdul sînt, toate, constante ale povestirilor sale, construite ca nişte deliruri cu efecte narative controlate, în care logica doar se lasă întrezărită, pentru a abdica în vertijul formulărilor încuietoare, deseori de o frumuseţe stranie, nu rareori obscură. De altfel, povestirea care dă şi titlul volumului (publicată, dacă nu mă înşel, pe la sfîrşitul anilor ’90, în revista Interval) este o ars poetica. Tînăra contorsionistă, care dovedeşte „o mobilitate şi o adaptibilitate cu totul ieşite din comun“ şi ajunge să „îmbine meritul tehnic cu meritul artistic“, sfîrşeşte prin a se contorsiona în sine, dispărînd în perfecţiunea propriului exerciţiu. Sfînt trup şi artă sieşi, contorsionista din care rămîne doar un zîmbet (precum gura beckettiană) este metafora formulei literare practicate de T.O. Bobe însuşi.

Nici restul povestirilor nu sînt cîtuşi de puţin ceea ce par a fi, te prinzi cu uşurinţă în iţele şi fiţele textelor, fără a înţelege cu adevărat încotro te poartă naraţiunea, povestitorul manipulîndu-şi, ca pe nişte marionete, nu atît personajele, cît propriii cititori. Motiv pentru care o să mă concentrez mai mult pe forma povestirilor şi mai puţin pe detaliile conţinutului. „Răpirea din Serai“ începe cu descrierea subiectului celebrei carpete, din unidimensionalitatea căreia prinde formă şi mişcare, ca într-un balet narativ potenţial (conjuncţia „dacă“ marchează impulsul istorisirii), cu multe focalizări şi stop-cadre („luneta“ şi „lupa“ apar ca metaobiecte), o poveste de dragoste din anii ’80, de pe malul Mării Negre. Şi în poemul în proză „Cea mai frumoasă femeie din lume“, tot despre un delir vizual este vorba („îi vedeam / priveam“ deschide fiecare paragraf), mai exact, despre o serie de slide-uri ce surprind prototipuri ale eternului feminin din Parisul sau Londra secolelor trecute, în subsolul textului, în spatele pînzei acestei proiecţii a subconştientului cultural desfăşurîndu-se secvenţial, sub forma unui poem sincopat, episoadele unei poveşti de dragoste agitate şi întinse pe durata mai multor ani, în Constanţa. (De altfel, Constanţa este oraşul a cărui geografie urbană T.O. Bobe o integrează perfect în aceste povestiri, fără a coborî, însă, în subterane, precum Cărtărescu în Bucureştiul lui.) Exemplar din punct de vedere stilistic, textul evoluează, în chiar paragraful care dă sens imaginii de pe coperta cărţii, într-un ton cumva cărtărescian: „Îi priveam tălpile, şi ele la rîndul lor mă priveau ca doi ochi orbi, monstruoşi, care dincolo de pieliţa întinsă pe ei îmi recompuneau imaginea din mii de fosfene din sclipiri albastre şi roşii şi verzi ce alunecau prin cristalin pînă la pelicula unde, răsturnat într-un univers răsturnat, în culori de sens invers îi priveam tălpile cu călcîiele sprijinite unul de altul, lipite, îi privem tălpile ce păreau acum înotătoarea dorsală a unei specii necunoscute ori un fragment dintr-o orbitoare stea în cinci colţuri, i le priveam şi, în macrameul liniilor desenate pe ele, distingeam destinul acelei femei.“ Tot un personaj feminin aflăm şi în cea de-a patra povestire (plus în alte două din cele opt ale volumului), „Irina. I se duce un fir la ciorap“ – drumul prin oraş al unei femei, sub forma unui stream of consciousness domestic-sentimental, proză construită cumva pe modelul muzical al variaţiunii, cu refrene, reveniri şi reluări.

„Cum am întemeiat Montrealul“ – o proză încă şi mai ambiţioasă stilistic decît „Cea mai frumoasă femeie din lume“ – este parodia picarescă, sub forma consemnării la persoana I a unuia dintre membrii echipajului belgian care descinde pe o coastă neexplorată şi întemeiază acolo o aşezare. Comicul relatării, alternînd limbajul preţios de letopiseţ/cronică a expediţiei cu oralitatea vulgară, este concurat doar de lirismul exotic al reveriilor pe care le au membrii echipajului, în timp ce înfruntă triburile native şi zeităţile acestora. Ca o demnă fantezie postmodernă, textul conţine referinţe deopotrivă la cultura greacă antică şi la cea pop americană, o vagă trimitere la „Răpirea din Serai“, precum şi un posibil paragraf autoreferenţial, despre chiar principiul narativ al textului, care se dezvoltă la nesfîrşit: „...ar fi ascultat cu suflarea tăiată, cu bătăile inimii punctînd ritmul poveştilor ei, ar fi ascultat-o şi ar fi călătorit, călăuzit de ea, prin lumi răsucite în ele, prin lumi care ar fi fost dacă n-ar fi fost alte lumi, prin lumi căzute în altele căzute în altele, telescopate la nesfîrşit şi oglindindu-şi una alteia frumuseţea şi hidoşenia...“ „Nemuritorul“ este o ingenioasă povestire fantastică, în siajul unui Adolfo-Bioy Casares (sau, apropo de intriga sinucigaşului în serie, asemănătoare scenariului lui Nacho Vigalondo din Los cronocrímenes), despre un bărbat care descoperă că se poate întoarce în timp, pe firul poveştii sale de iubire destrămate, încercînd să descopere momentul rupturii. Dacă lunga fantezie primatomorfotică scrisă la persoana a II-a şi la timpul viitor „Bună dimineaţa, cimpanzeeo“ este o povestire nu despre pierdere, ca celelalte, ci despre inadaptare, cortázariana „Tandreţea felinelor mici“ este confesiunea unei imposibilităţi, bărbatul-narator fiind sedus de o stranie apariţie unipedă (cam ca-n videoclipul lui Tori Amos la „A Sorta Fairytale“).

Fără a fi egale între ele ca valoare, dar una mai incitantă decît alta şi toate foarte bine scrise, cu pasaje de o rară frumuseţe stilistică, cartografiind zone literare nestrăbătute pînă acum la noi, am avut senzaţia că prozelor lui T.O. Bobe, rafinate şi inteligente, le lipseşte, totuşi, viaţa. Precum felina unipedă – care nu ştii cum arată şi de care nu ştii cum să te apropii –, precum contorsionista care se contorsionează în sine pînă la a dispărea în propriul zîmbet, prozele astea stranii par că se scriu din ele înseşi, fără legătură cu lumea; compoziţii exemplare literar, care-şi sînt autosuficiente în lumea lor de hîrtie. Fireşte, acesta nu este un reproş absolut şi întreaga literatură de acest fel ar putea fi privită şi aşa, fără a i se diminua calităţile, este doar senzaţia de artificial pe care am avut-o, uneori, la lectura grupată a acestor sofisticate povestiri. Altfel, o carte pe care o consider cel mai bun volum de povestiri al ultimilor ani.