Zădărnicie
● Florin Lăzărescu, Amorţire, Editura Polirom, 2013.
Florin Lăzărescu revine cu un roman la patru ani de la volumul de povestiri Lampa cu căciulă (Polirom, 2009), povestiri mai vechi şi mai noi, unele rescrise sau integrate unor texte mai mari, un volum construit – după cum spuneam la vremea respectivă – conform principiului „something old, something new, something borrowed...“, dar omogen scris şi alcătuit în jurul temei copilăriei la sat. Între timp, colegii săi de generaţie, Radu Pavel Gheo şi Lucian Dan Teodorovici, şi-au dat – cumva imprevizibil, aş zice – romanele lor cele mai substanţiale şi mai ambiţioase de pînă acum, Noapte bună, copii! (Polirom, 2010), respectiv Matei Brunul (Polirom, 2011), două cărţi ale căror întîmplări se petrec în decenii diferite din comunism, deopotrivă în ţară şi în străinătate, politicul fiind însă parte importantă din intriga în care sînt prinse personajele confruntate, de fapt, cu Istoria. Noul roman al lui Florin Lăzărescu („...something blue“) este şi acesta, în felul lui, o carte de maturitate, chiar dacă scriitorul rămîne fidel realismului minimalist, universului domestic, de cartier, şi personajelor „mici“, oameni comuni, nelocalizaţi, cărora nu li se întîmplă altceva decît viaţa însăşi, cu micile-marile ei drame.
Protagonistul cărţii este Evghenie, un bărbat de 40 de ani, om bun, dar cam delăsător şi lipsit de voinţă, căruia nu i-a reuşit mai nimic în viaţă. După cîteva slujbe mărunte, printre care şi cele de crescător de melci, gardian şi distribuitor de oferte promoţionale în mall, a profitat de o oarecare conjunctură favorabilă („după Revoluţie, se pare că toţi oamenii s-au trezit cu un mort în casă: biblioteca“) şi a devenit proprietarul unui anticariat de lîngă campusul studenţesc. „Biznizul“ însă nu i-a mers şi, de cîţiva ani, trăieşte în gazdă la bătrîna Valeria, amînînd să-şi ducă pînă la capăt singura promisiune pe care, aparent, şi-a făcut-o vreodată: „E o jumătate de viaţă de cînd a promis că scrie o carte şi n-a mai făcut-o. Ai lui – rude, feluriţi prieteni şi chiar amici ocazionali – o tot aşteptau, ca şi cum asta le-ar folosi la ceva, ca şi cum le-ar putea rezolva o problemă. Pentru că o mare parte din viaţă a trăit printre cărţi, Evghenie considera, aşa cum îl învăţase şi bunul său prieten Cazimir, că o carte nu rezolvă nimic. O mie de cărţi nu rezolvă nimic. Sau, mă rog, cărţile nu au nimic din importanţa pe care unii pretind să le-o acorde.“ Acest sentiment al delăsării, această senzaţie de deşertăciune sînt predominante în tot ce se întîmplă, şi nici măcar nu se întîmplă prea multe în carte. Toate personajele par că joacă roluri secundare în propriile vieţi: boschetarul Costică, pişcotarul prostovan Zen, pensionara Valeria – care conduce un cor de amatori – şi divorţata Mădălina, fiica acesteia – vînzătoare într-un magazin; văduvul Zaharia – vînzător de peşti de acvariu... De altfel, cu toţii sînt captivi în propriile vieţi mărunte, precum peştii de acvariu a căror memorie nu durează decît trei secunde, idee cu care doamna Valeria nu e de acord şi pe care se străduieşte s-o infirme. Chiar şi Cazimir, prietenul din copilărie al lui Evghenie, cel ajuns scriitor de succes, se arată a fi un creator blazat, deziluzionat de literatura căreia i se dedicase într-o lume fără Dumnezeu, într-o lume în care „nu există nici o noimă“. Această imagine a zădărniciei şi a existenţei în cheie minoră, a vieţii limitate de mărunţişurile de zi cu zi revine, tot ca o metaforă a cărţii, şi momentul în care lui Evghenie 0150 care mai e şi fotograf amator – îi încolţeşte ideea alcătuirii unui album al Bibliei în fotografii şi începe cu Cartea Ecleziastului, căutînd prin oraş imagini care să ilustreze lipsa de noimă a oamenilor şi a obiectelor. Prilej pentru ca tabloul personajelor mărunte şi umile să se îmbogăţească cu noi figuri: bărbatul care vinde broaşte-ţestoase direct dintr-o găleată de plastic, violonistul orb care cîntă fals aceeaşi sonată de Scarlatti, nebuna care cerşeşte monezi pentru telefonul public, puştiul care vinde flori veştede...
Pe principiul biblic al celor-care-nu-au-li-se-va-lua, peste această lume simplă şi amărîtă, solidară în nimicnicia ei şi care părea că-şi duce, de bine, de rău, traiul, se abate, ca o fatalitate, boala. Şi Evghenie, şi Valeria se trezesc dintr-odată fragili şi expuşi, confuzaţi de prezent, nesiguri pe viitor, încercînd să salveze ce se mai poate salva. Discuţia din maşină, dintre Evghenie şi Mădălina, în timp ce depăşesc un cortegiu funerar, cînd fiecare povesteşte despre visele sale sau unde i-ar plăcea cel mai mult să meargă, este un alt moment-cheie al cărţii. Evghenie cel păgubos şi lipsit de ambiţie se visează în ipostaza săritorului de probă cu schiurile, de la Garmisch-Partenkirchen: „Să intru înainte de cei mai buni zece săritori din lume şi să bat recordul trambulinei; dar fără să bage nimeni în seamă asta; oricum, nimeni nu îi dă atenţie săritorului de probă şi asta-mi place enorm“; în timp ce Mădălina se visa, în copilărie, unul dintre copiii care adună florile aruncate patinatorilor pe gheaţă. Idealul acesta, al vieţii fără idealuri, simple, anonime, aproape invizibile, unde orice realizare şi importanţă sînt doar „de probă“, este reflectat de gestul final al lui Evghenie, care, realizînd că nu e în stare să scrie romanul promis, îşi adună poeziile publicate prin reviste, de-a lungul anilor, şi le tipăreşte pe banii săi, în cîteva exemplare destinate prietenilor. De cealaltă parte, confruntată cu propria boală, doamna Valeria încearcă să profite de timpul şi memoria rămase şi-şi pregăteşte un pelerinaj la Muntele Athos, pentru a-l reîntîlni pe bărbatul ei din tinereţe, fostul fotograf oficial al Cenaclului Flacăra, retras acum la mănăstire. Ambele gesturi pot părea nişte încercări de depăşire sau de răscumpărare a propriilor vieţi, dar ele nu sînt decît replicile unor oameni lipsiţi de putere, expresii ale zădărniciei în faţa morţii insinuate printr-o amorţire în trup. Cu diferenţa tragică, în fond, a faptului că Evghenie, martor al evoluţiei bolii doamnei Valeria, are imaginea şi revelaţia sfîrşitului umilitor, devine brusc conştient de îmbătrînire şi degradare şi, în cele din urmă, i se face frică. Pînă la urmă, lumea e lipsită de un Dumnezeu, iar viaţa e un drum fără noimă, pentru care-ţi trebuie „doar o pereche bună de papuci“.
În ciuda temei grave a cărţii, Florin Lăzărescu rămîne un povestitor şi aproape deloc un prozator introspectiv. Cîteva pasaje plus finalul se apropie de ceea ce ar putea însemna, vag, meditaţie asupra condiţiei umane, fiind, mai degrabă, formularea unor poncife existenţiale. Calitatea scriiturii lui Florin Lăzărescu vine însă din felul în care cumulează detalii şi istorii de viaţă, iar talentul său e vizibil în montura naraţiunii. Ca şi în celelalte romane sau povestiri, găseşti la tot pasul anecdote, replici şi întîmplări cu tîlc, doar absurde şi pline de umor (un spirit de observaţie şi un gust pentru faptul divers pe care le mai avea şi regretatul Sorin Stoica), personajele sînt întotdeauna pitoreşti, oameni simpli şi amuzanţi, bonomi (rareori ai la noi o impresie atît de puternică de dragoste a naratorului faţă de personajele sale), iar felul în care curge naraţiunea este limpede şi fluent, are uşurinţa oralităţii (perfect pentru a fi ascultat, spre exemplu, pe un audiobook). Mai apropiat de minimalismul existenţialist al lui Călin Torsan din O zi. Ultima (Casa de Pariuri Literare, 2011) decît de orice alt roman al vreunui coleg de generaţie, Amorţire povesteşte şi enunţă, fără a coborî prea mult în profunzimile temei, te pune pe gînduri, dar nu te marchează (deşi finalul rămîne deschis), se face înţeles fără insistenţă – este un roman de un dramatism soft, amuzant şi trist deopotrivă. Dintre toate cărţile lui Florin Lăzărescu, aceasta este cea care, fără a fi şi favorita mea, merge însă cel mai departe.
