Corvette vs comunism
● Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, Editura Polirom, 2010.
Oricît de bune au fost cărţile sale de ficţiune precedente (romanul Fairia şi volumul de schiţe Numele mierlei), recunosc că acest al doilea roman al lui Radu Pavel Gheo tot m-a luat prin surprindere. Şi nu prin dimensiune (deşi are 500 de pagini), ci prin anvergura sa narativă şi prin faptul că poate fi considerat cu adevărat romanul unei generaţii. Am anticipat cumva această cronică punînd cartea, în topurile şi anchetele de pînă acum, printre cele mai bune de anul trecut şi mă aştept să obţină cel puţin un mare premiu de proză.
Făcînd salturi dintr-un deceniu în altul, întorcîndu-se din anii 2000 pînă, la un moment dat, în îndepărtatul 1978 şi înapoi, Noapte bună, copii! spune, de fapt, povestea a patru prieteni care au crescut împreună în satul bunicilor, undeva în Banat, şi care au visat să fugă din ţară. Patru vieţi care au mers o vreme împreună, pentru ca apoi să se despartă, dar numai pentru a se intersecta din nou în alte contexte. Structura naraţiunii, întinse de-a lungul a mai bine de două decenii, cu întoarceri în trecut şi reveniri în prezent, are rolul nu doar de a întreţine necunoscutele poveştii, revelîndu-le treptat, sau de a alterna perspectivele, urmărind în paralel mai multe personaje în diverse perioade de timp, dar sugerează permanentul balans al vieţii încărcate de imprevizibil, secrete personale, obsesii ale trecutului, idealuri (deturnate sau împlinite) şi frustrări (sentimentale sau profesionale).
Întors în ţară în anul 2000 pentru a încheia o afacere deloc cuşer cu statul român, Marius traversează România la volanul unui Corvette roşu – visul adolescenţei sale din comunism. După ani de emigraţie americană, venirea lui ar trebui să aibă semnificaţia unui road trip al triumfului, ar trebui să fie un gest de sfidare deopotrivă a trecutului şi a fostei sale ţări împotmolite într-o mentalitate jalnică şi în corupţie, ar trebui să fie un traseu de onoare a celui care a reuşit să-şi împlinească visul american, numai că întoarcerea îl apropie, de fapt, şi mai mult de trecutul şi de figurile prietenilor pierduţi. La nivel simbolic, întoarcerea lui seamănă cu acea călătorie finală din basmul Tinereţe fără bătrîneţe: îşi va confrunta, de fapt, ruinele interioare. Căci fuga din ţară, pusă la cale cu prietenii lui în 1986, n-a ieşit prea bine şi le-a deturnat destinele într-un mod care niciodată n-a putut fi corectat. Paul n-a participat atunci la fugă din cauza unei boli, iar faptul că n-a trăit împreună cu ceilalţi experienţa traumatizantă a ratării trecerii graniţei l-a făcut dintr-odată un outsider al grupului. Leo şi Cristina au reuşit să fugă din a doua încercare şi, odată stabiliţi în State, l-au chemat la ei, imediat după Revoluţie, pe Marius, (şi) pentru a reuni trioul de altădată. De data aceasta, Marius este un outsider: nu ştie limba, nu are încă un rost şi nu înţelege prea bine nici amestecul de dragoste şi loialitate al Cristinei (pe care încă o mai iubeşte în secret) pentru imprevizibilul Leo. America nu li se oferă pe tavă: Marius va trebui să se mulţumească cu un job de supermarket, Cristina visează aiurea să devină actriţă, dar va intra în industria de filme porno convinsă de un Leo ajuns dealer de droguri, pentru ca în cele din urmă s-o sfîrşească amîndoi. Întoarcerea acasă a lui Marius devine, astfel, un drum al răzbunării (îl va căuta pe grănicerul care a abuzat-o pe Cristina cînd au ratat fuga din ţară), dar şi unul al regăsirii (îl va reîntîlni pe Paul, divorţat, pe cale însă de a ajunge un scriitor de succes).
Am să scot în evidenţă, pe fast-forward, cîteva dintre reuşitele incontestabile ale acestui roman. Inedit şi absolut remarcabil este, mai întîi, felul în care Radu Pavel Gheo conturează imaginea unei rezistenţe prin cultura pop. Cei trei adolescenţi vor să fugă din comunism fascinaţi de mirajul consumerist occidental: muzica ascultată la un post de radio iugoslav, filmele, posterul cu Corvette, tricoul cu Michael Jackson, Coca-Cola şi produsele cumpărate de la sîrbi, toate acestea îi fac pe cei patru tineri să viseze la o libertate pop dincolo de orice ideologie. Apoi, felul în care Radu Pavel Gheo se joacă de-a ficţiunea istorică şi, mai întîi, o identifică pe Cristina în persoana unei reale, dar obscure actriţe porno, protagonistă în celebrul Wild Goose Chase, iar mai apoi îl introduce în propria ficţiune pe Emil Decebal Matasareanu, imigrant român implicat într-un faimos jaf bancar american, acestea sînt două „mutări“ narative de mare efect. (De altfel, competenţa în cultura populară optzecistă a lui Radu Pavel Gheo nu va fi niciodată suficient evaluată.) La fel de remarcabil este şi modul în care scriitorul prinde, rînd pe rînd, atmosfera copilăriei petrecute în satul bănăţean (legătura dintre copii este, psihologic vorbind, minunat conturată), a stilului de viaţă (californian) al emigranţilor, a tranziţiei româneşti (cu promiscuitatea şi corupţia aferente) sau a vieţii literare ieşene (cu derizoriul vanităţii artistice şi a aranjamentelor instituţionale). Apoi, după dispariţia lui Sorin Stoica, Radu Pavel Gheo a rămas singurul prozator din noul val care are cu adevărat ureche pentru felul în care vorbesc oamenii şi care ştie cum să construiască un dialog autentic. Sînt în această carte cîteva dialoguri antologice prin verva, amprenta limbajelor şi umorul lor. Un tur de forţă al inteligenţei placate cu cel mai fin cinism este şi episodul în care un misterios finanţist american îi acordă o bursă de creaţie lui Paul şi îi ţine un discurs memorabil despre cum ar trebui să scrie literatură un român, pentru a reuşi în străinătate. Iar episodul cu Marius masturbîndu-se în timp ce-şi priveşte iubita secretă din copilărie într-un rol porno este rothian în cel mai bun şi perturbator sens.
Recunosc însă că nu găsesc la fel de inspirată ideea de a plasa în momente-cheie ale naraţiunii personajele celor doi bătrîni (Dumnezeu şi Sfîntul Petre) cu sugestia inerentă de miraculos creştin şi cu intertextul bulgakovian inevitabil (finanţistul american fiind Diavolul deghizat în manager literar). Nu mi se pare că aduc vreun cîştig romanului, dar nici nu pot spune că-i dăunează. Totuşi, nu văd acest roman ca pe-o fabulă şi nici nu l-aş interpreta în cheia fatalităţii, a jocului şi a unei intervenţii divine explicite în destinul personajelor. Aş fi preferat ca resorturile deşertăciunii şi tragicomediei umane să rămînă ceva mai obscure.
Noapte bună, copii! este o minunată carte despre pierderea inocenţei şi confruntarea cu propriile iluzii, despre încercările prieteniei şi căutarea permanentă a unui acasă – un roman solid şi profund, acaparant prin poveste şi impresionant prin stilistică şi, cel mai important, care impune deopotrivă un standard şi un mare romancier.