Femeia de pe tavan

● Lavinia Bălulescu, La mine-n cap, Editura Cartea Românească, 2013.

„Nu mă plictisesc prea tare. Am o femeie care locuieşte cu mine, stă pe tavan. Ce ar mai fi de explicat? De cele mai multe ori se tolăneşte ca toţi oamenii şi atunci nu mă deranjează. Uneori, se încăpăţînează să stea în picioare, momente în care părul îi atîrnă pînă la podea. Doar părul, rochia niciodată. Totuşi, dacă ea vrea, acelaşi păr poate sfida legile gravitaţiei şi i se poate lipi de spate. Nu e gălăgioasă şi ăsta e un lucru foarte important. Eu vorbesc tare, ea mai încet, şi de cele mai multe ori vorbim despre lucruri diferite. Nu ne prea auzim una pe cealaltă.“ Cam aşa este introdus în scenă dublul fantomatic al Apriliei, fata-femeia în capul căreia se dezvoltă o lume paralelă şi, implicit, un lung poem despre nesiguranţa tinereţii şi refuzul bătrîneţii, despre fragilitatea corpului, vulnerabilitatea sufletului şi fricile minţii.

Desfăşurat, cumva la propriu, în mai multe straturi care se „desfac“ sub forma unei naraţiuni-introspecţii delirante, debutul în proză al poetei Lavinia Bălulescu, foarte marcat de gen, apăsat feminin (ceva ce băieţii n-ar putea scrie niciodată), face parte din acea familie a cărţilor poematice greu încadrabile pe care, în ultima vreme, le-am tot invocat, încercînd să le aşez pe toate pe acelaşi, singur raft: fantasy-ul clinic, cum i-am zis eu, al lui Matei Florian, Şi Hams Şi Regretel (Polirom, 2009), foto-romanul metafizic-oniric Oase migratoare de Iulian Tănase (Nemira, 2011), monografia poematică Parohia de Dan Coman (Cartea Românească, 2012) sau prozopoemul speculativ al lui Cosmin Perţa, Teofil şi Cîinele de lemn (Herg Benet, 2012). Stilistic vorbind, cartea Laviniei Bălulescu are multe în comun cu fiecare dintre acestea, dar, de fapt, cel mai bine mi se pare că stă alături de Mireasa cu şosete roşii a Adelei Greceanu (Polirom, 2008), un alt delir narativ al unei fete căzute în depresie după o cununie ratată, tranformat în cele din urmă într-un fel de calendar al gesturilor fără vlagă ale fostei viitoare mirese retrase în garsonieră alături de pisica ei, refuzînd lumea şi gîndind la foştii ei iubiţi, deveniţi un fel de plăci tectonice ale propriei memorii. Ascunsă în garsoniera ei, gîndind şi scriindu-şi obsesiv singurătatea („Eu sînt un cimitir. Am făcut curat în dulap: fiecare mort în paltonul lui, fiecare ciorap cu flaconaşul lui de sînge, fiecare beretă cu porţia ei de opiu...“), personajul Adelei Greceanu se găsea în acelaşi limb mental populat cu tot felul de prezenţe în care ajunge şi personajul Laviniei Bălulescu: „Camera e plină de toţi cei care mă iubesc sau mă urăsc sau mă caută sau plîng pentru mine sau fug şi nu reuşesc să scape; vii şi morţi, frumoşi şi urîţi, stau toţi pe scaune, în picioare, întinşi pe sub masă, mănîncă acadele şi citesc cărţi de poezii, îşi umplu timpul cu rebusuri şi sudoku, orice, doar ca să fie aici...“

„Finalul“, „sfîrşitul“, viaţa care se scurge doar pentru a se termina („viaţă de probă“, „viaţa ca un preludiu amărît“, „viaţă amînată“), tinereţea trecută („am trecut de 30 de ani; sînt bătrînă şi nu mai am nici o şansă să mai scap vreodată de celulită sau să mi se subţieze picioarele; în fiecare dimineaţă speranţa mea de viaţă scade“) sau moartea, sub toate formele ei: singurătate, boală, dispariţie fizică – toate acestea sînt leitmotivele fetei retrase tot mai mult în infrarealitate, acolo unde mai întîi o visează pe femeia însoţitoare a tribulaţiilor ei, pentru ca apoi să o vadă stînd pe tavan şi care, în cele din urmă, o va însoţi chiar pe străzi. Al treilea personaj al cărţii este Tudor, iubitul Apriliei, deopotrivă prezent şi trecut, în acelaşi timp potenţial, ideal şi epuizat, cel căruia fata îi vorbeşte la toate timpurile, cel asupra căruia îşi proiectează iluziile sentimentale, alături de care îşi face planuri, cel de la care are pretenţii, pe care îl priveşte cu nostalgie, căruia îi reproşează lucruri sau pe care, dimpotrivă, îl învesteşte cu atributele supreme, aşteptînd de la el salvarea de la bătrîneţe şi moarte, îngrozită de perspectiva că el ar putea-o părăsi într-o zi. Relaţia lor de iubire este una de dependenţă, dar supusă capriciilor fetei şi obsesiilor ei legate de comunicare şi protecţie, de propriul corp (inclusiv de maternitate, invocată deseori în fel şi chip), dar, cum spuneam, mai ales de singurătate, bătrîneţe şi moarte. Căci din acest permanent spectru al nefericirilor şi fricilor se desprind toate reacţiile şi proiecţiile fetei care-şi închipuie existenţe mai bune, în lumi multiplicate sau paralele. Din accesele de depresie, paranoia („sînt paranoică la limita subzistenţei“) şi schizofrenie se dezvoltă tot acest delir în care amintirile se suprapun dorinţelor, visele devin coşmaruri, confesiunea seamănă cu delirul, iar introspecţiile capătă accentele halucinaţiilor. De altfel, la mijlocul cărţii intrăm într-un lung vis al fetei, nimic altceva decît coşmarul unui sfîrşit al lumii îngropate în zăpadă în mijlocul verii, transformată apoi într-o lume inundată, ai cărei singuri supravieţuitori sînt fata şi femeia, un cîine şi un bărbat misterios. Cele cîteva zeci de pagini în care lumea postapocaliptică are imaginea unui oraş lacustru (ca într-un Beasts of the Southern Wild urban) în care cei doi, fata şi bărbatul necunoscut, se plimbă cu barca prin oraş căutînd mîncare şi făcînd dragoste în casele părăsite sau pe capotele maşinilor reprezintă, de departe, capitolul cel mai frumos şi mai impresionant al cărţii, o foarte frumoasă parabolă despre singurătate şi dragoste, despre rătăcire şi posesie, despre încredere şi supravieţuire.

Din toate aceste convieţuri şi însoţiri cu dublul, treceri pe diverse paliere ale realităţii, conştiinţei, memoriei şi visului (există vis în vis), dedublări de personalitate şi proliferări de situaţii, multiplicări de lumi (trei lumi sînt delimitate de structura naraţiunii), voci şi perspective, glisări dinspre alint înspre tragic, dinspre poetic înspre cinic, dinspre psihanalitic înspre cultura pop, mai direct spus, din confesiunea delirantă a Apriliei şi a celorlalte fiinţe interioare şi proiecţii exterioare ale sale, se disting – vag – detaliile poveştii de dragoste cu Tudor, o poveste de dragoste neîmplinită pînă la capăt, plină de frustrare, epuizantă şi definitivă: „Cred că într-o altă lume am existat aceiaşi noi doi, dar nu ne-am căsătorit, evident, nici nu am divorţat apoi. S-a întîmplat ceva, nu sînt sigură ce. Nu m-am îngrăşat şi nu mi s-au lăsat sînii. Nu m-am transformat în toate celelalte femei ale neamului meu. Probabil că în acea realitate, eu am luat-o razna. Şi am avut puteri magice. Am fost una sau mai multe femei în acelaşi corp. Probabil am supravieţuit coşmarurilor, am trecut prin pereţi, am zburat, te-am făcut să dispari şi apoi am mîncat trei pîini de piatră în căutarea ta. Într-o altă lume, Tudor, cred că am fost un pic mai curajoasă. Şi, da, visez la lumea asta în fiecare noapte.“ Finalul cărţii readuce însă lumea în matca ei, se produce o calibrare a fizicului cu psihicul, a imaginaţiei cu realitatea, a poiecţiilor cu percepţiile. Lucru care, de exemplu, dat fiind că şi acolo era vorba de o poveste de dragoste sfîrşită rău şi tot într-un delir mental, nu se întîmplă şi în Şi Hams Şi Regretel de Matei Florian.

Cartea Laviniei Bălulescu – a treia, după două volume de poezie – se alătură, cum spuneam la început, cărţilor speciale ale ultimilor ani, neîncadrabile, speculînd tocmai graniţele genurilor – cărţi scrise, aproape toate, de poeţi. Nu ştiu dacă – aşa cum afirmă Mircea Mihăieş pe coperta a patra – această carte poate reprezenta „un moment de cotitură“ în proza actuală aparent „copleşită de biografic“ – eu sper, de fapt, cred că n-o va face şi, oricum, nu acesta e idealul ei –, ştiu însă că impune o nouă scriitoare. Iar asta e de-ajuns.