Sfîrşitul intimităţii
● Angela Marcovici, Intimitate, Editura Charmides, 2013
Această nouă carte de poezie (nu m-aş hazarda s-o numesc ultima, căci poeta a mai folosit acest cuvînt cînd afirma că renunţă la scris) are toate atributele exterioare ale vulnerabilităţii: o plachetă de format mic, de nici 50 de pagini, apărută fără ISBN, într-o colecţie intitulată „Clandestin“, cu o copertă neagră, minimalistă, pe care titlul – Intimitate, mai degrabă sarcastic decît sentimental, apare scris cu font medical, sub grafica de monitor a sfîrşitului de activitate biologică, totul pus sub numele adevărat al poetei cunoscute pînă acum drept Angela Marinescu. Motto-ul plachetei este din Georg Büchner: „Woyzeck e disperat.“
Spuneam altădată că poetica voluptăţii maladive a Angelei Marinescu, tensiunea tanatică placată pe erotismul alterat, lipsit de senzualitate („o senzualitate inabilă / neutră / şi neverosimilă“), marginalul existenţial, vizionarismul sumbru şi radicalitatea expresiei, modul în care a compensat limitele corporalităţii cu intensitatea logosului, felul în care a mixat revolta cu damnarea ereditară şi cu exaltarea neputinţei, toate acestea s-au constituit într-o formă extremă şi foarte curajoasă, de analiză a propriei feminităţi, deopotrivă corporală şi psihică. Tot mai intimă cu propriul sine – dintotdeauna bolnav, sălbatic, problematic –, Angela Marinescu a ajuns, în ultimele sale cărţi – Limbajul dispariţiei şi Întîmplări derizorii de sfîrşit, ambele din 2006, şi Probleme personale, din 2009 – la o formă de expresie eterogenă, dar coerentă, pe care aş numi-o tragism minimalist. Intimitate vine firesc în continuarea acestei suite a manifestărilor publice de afectare a corpului şi minţii, supuse capriciilor eredităţii şi memoriei – deci timpului, cum scriam odată – în aceeaşi formă directă, deseori provocatoare, a unui limbaj tot mai simplu. Ca şi în cazul precedentului volum – Probleme personale (foarte bune, apropo, toate aceste ultime titluri de cărţi), temele poeziei Angelei Marinescu se regăsesc aici reluate pe spaţii tot mai mici şi intrînd într-o formă de dialog cu versuri de altădată, marcate cu ghilimele: spectrul familiei (sora, fiul), boala şi degradarea trupului ca o moştenire a „rudelor de sînge / precise şi iresponsabile“, dependenţa de maladiv şi morbid, sexualitatea erodată (handicapul fizico-erotic fiind supratema tuturor acestor ultime cărţi), obsesia trecutului, marginalitatea socială şi invocarea celor învinşi, bolnavi şi săraci („noi, nenorociţii“), politicul fiind prezent, de data aceasta, cu o anume brutalitate, în versuri ce frizează conspirativul.
Placheta se deschide cu decorul unui peisaj întunecat („peste cer s-a întins o pîclă“), pentru a continua cu cadrul imaculat al amorţelii şi-al ameţelii, al dispariţiei de sine: „cel mai mult îmi place, cînd mă trezesc dimineaţa, / să-mi ţîşnească în faţă, mutra albă şi descărnată, / de călugăr, a peretelui din faţa mea /.../ sînt o cădelniţă ce se clatină şi se prăbuşeşte / în faţa peretelui, adică a tabernacolului / fulgerat şi trăsnit / nu mai este nevoie de nici un fel de distorsiune / sau contorsionare / totul este atît de alb şi de precis / ca un abur rece al aurorei boreale / de o frumuseţe pe care nu o pot vedea // aici nu este poezie / nu este agonie sau moarte / sau blasfemie / nu este extaz nu este murdărie / nu este / nimic.“ Dar fireşte că e vorba de toate acestea în incursiunea intimă a poetei „înalte şi bolnave“, în istoria propriei familii, în „trecutul care invadează totul“, pînă la întunecare. Unul dintre primele poeme ale plachetei, singurul neintitulat, se deschide cu o lungă repetiţie a aceluiaşi cuvînt – „nimic“ –, pentru a continua astfel: „poate că, totuşi, atunci, demult, cînd alergam înspre / tine...“, vorbind, în fond, despre întoarcerea melancolică în momentul de dinainte ca moartea să-şi manifeste prezenţa şi să se reproducă mecanic prin slăbiciunile corpului. Căci boala e strîns legată de scrisul „tipeicarescriecusînge“ – de fapt, actul scrisului apare ca manifestare a corpului bolnav, ca un act de existenţă viciată şi ca dialog cu propriul sine, dedublat prin degradare.
Dacă în poemele din Probleme personale, unde, pentru prima dată, Angela Marinescu scria despre bătrîneţe ca uzură şi epuizare, de data aceasta nu „moartea“, ci „sfîrşitul“ este laitmotivul versurilor, ca şi cum „moartea“ era un concept abstract, estetic chiar, iar „sfîrşitul“ – ceva personal, intim, o efemeră reîntoarcere (de unde şi semnarea cărţii cu numele adevărat, nu cu pseudonimul artistic): „s-au sfîrşit cam toate lucrurile. / se întrevede ceva / căruia nu-i mai pot spune viitor / trecutul invadează totul / viitorul este ultratrecut“, unde trecutul apare, într-un alt poem, definit astfel: „cît trecut atît de mult întuneric.“ Precaritatea corpului – exprimată o dată prin acest formidabil vers: „erotismul întins pe suprafeţe din ce în ce mai distruse“ – este prinsă acum în imaginea „gheţii întinse pe spaţii nesfîrşite“, tot o formă a deşertificării simţurilor care, astfel, tind spre propria perfecţiune. Ca însuşi scrisul. „Cînd ai devenit neputincios, ai atins perfecţiunea“ – vorbea poeta odată, despre revelaţia că scrisul este, ca viaţa însăşi, pură expresie a neputinţei, deci neinteligibil pînă la capăt. Tema revine şi acum, în poemul „Autoportret“, ca o implacabilă mişcare spre invocatul sfîrşit: „sîntbătrînă. sîntinocentă. sîntautistă / sînt mai bolnavă decît un îndrăgostit / în preajma sinuciderii /.../ o noninterpretare din ce în ce mai absconsă. / un nonloc din ce în ce mai izolat. / un nonbuncăr cu uşile şi ferestrele zidite. / o nonpoezie din ce în ce mai întunecată.“
Afirmam, la începutul recenziei, că această nouă carte de poezie a Angelei Marinescu – cu un discurs eterogen-nevrotic, deopotrivă impur şi autentic, cumva indiferent şi în acelaşi timp precis – are toate atributele exterioare ale vulnerabilităţii, iar poemele exact această fragilitate şi neputinţă încearcă să aproximeze, aşa cum au făcut-o, de fapt, dintotdeauna. Tocmai de aceea, aş reformula şi aş numi Intimitate – o nouă ultimă carte de poezie. Sfîrşitul e, deocamdată, clandestin.
Citiţi aici un poem din carte.
