Posteritate

● Sorin Stoica, Dincolo de frontiere. Opere, Casa de Pariuri Literare, 2013.

Zilele astea, Sorin Stoica ar fi împlinit 35 de ani.

În volumul Povestiri cu înjurături, carte cu care debuta în anul 2000, există o povestire, spusă la persoana I, retrospectiv, în care un băieţel priveşte, fascinat şi totodată tulburat, cum soarele apune în fiecare seară după dealuri. Felul în care se stinge lumina îl face pe băieţel să vadă apusul ca pe o agonie şi să creadă că după dealuri se află un vast cimitir: „Cum să-i spun lui taică-meu tot ce văzusem sau intuisem că se petrece în zare, sub acel deal? De unde să născocesc vorbe care să rimeze cu trăirile alea nemaipomenite? De fapt, pe vremea aia cred că nici nu îmi era prea clar ce gîndesc şi nu înţelegeam de ce soarele mă atrage, mă cheamă. Am desluşit abia mai tîrziu această atracţie halucinantă. Moartea soarelui şi moartea în general mă speriau, şi tot ce sperie te şi atrage. Nu înţelegeam moartea. Cînd vedeam pe drum dricul care trecea zdroncănind şi cărînd cîte un mort care parcă dormea liniştit cu faţa în sus, visînd probabil că zboară printre stele, la început nu ştiam ce e cu el şi nu pricepeam de ce oamenii ăia plimbă un tataia adormit pe stradă. De ce aruncă cu bani aici, la noi în răspîntie, şi de ce se îmbulzeau copiii cei mulţi ai lui Nistor şi ai lui Fălcuţă, de ce se înghionteau şi se împingeau să apuce cît mai multe monezi din acelea. «Ce e cu omul ăla?» l-am întrebat odată pe tata. «A murit!», de parcă ar fi zis «Cum, nici asta nu ştii? Şi asta să-ţi explic?» Tăia un lemn. A scuipat în rumeguşul movilit lîngă picior şi a continuat să hîrjîie. «Cum adică?» Asta îl pusese în dificultate. S-a oprit cu ferăstrăul la jumătate, opintindu-se: «Adică a murit! Ce, nu ţi-e clar?» şi a dat din mîini a lehamite. Îl înţelegeam, totuşi. Părea ceva de neexplicat că oamenii mai şi mor. Printre altele, poate nu de aceeaşi importanţă. «De fapt, nimeni nu ştie ce înseamnă să mori!», a mai adăugat misterios, a scuipat iar în palme şi a continuat să plimbe lama ferăstrăului în măduva trunchiului acela îndărătnic, plin de noduri. Uitase parcă pe loc tot ce vorbisem. Nu ştie nimeni ce înseamnă să mori! Asta îmi producea un dispreţ profund pentru oameni. Să trăieşti atît şi după un car de ani nici măcar atîta lucru să nu ştii?...“

Discuţia cu tatăl continuă la fel de laconic şi de nesatisfăcător, însă curiozitatea copilului începe să fie concurată de teamă, de o teamă tot mai mare: „Nu voiam să mor. Mai ales după ce îmi citise mama o poveste despre viaţa fără de moarte, mă visam plecînd spre acel tărîm inexistent, să trăiesc acolo veşnic. Cînd îmi aduceam aminte că sînt un biet muritor, făceam crize de furie, mă tăvăleam pe jos, pînă cînd mama, disperată, mi-a povestit că, de fapt, nu toţi oamenii pleacă, se duc pe lumea cealaltă, îi era frică să pronunţe cuvîntul moarte în prezenţa mea. Sînt şi unii mai... şmecheri, în criză de timp şi de imaginaţie nu găsise ceva mai potrivit ...care trăiesc veşnic. Şi eu, probabil, spunea cu o figură foarte sinceră, eram unul dintre aceia. N-a putut pînă atunci să-mi dezvăluie adevărul, despre destinul meu privilegiat, altfel n-aş mai fi avut parte de el. Un timp am crezut-o, dar moartea devenise o idee fixă, era prezentă pretutindeni. În poveştile ce le ascultam la pick-up-ul vechi, cu acul căptuşit de praf, ce zgîria placa şi scîrţîia, schimonosea vocea recitatorului, nu era poveste să nu moară cineva. Curgeau valuri de sînge, crime oribile aveau loc, iar moartea devenise o prezenţă aproape firească. Şi dacă mă gîndesc că şi jocurile copilăriei sînt toate nişte jocuri ale morţii... Poate au rolul să te obişnuiască de pe atunci cu ideea că n-ai să mai exişti, să-ţi facă ideea chiar simpatică, acceptabilă.“ La un moment dat, copilul îşi convinge tatăl să treacă dealul sub pretextul de a culege nişte ciuperci, iar cînd ajung, şi băiatul descoperă în loc de cimitirul imaginat un alt deal, începe să plîngă. „După soare“ se cheamă această povestire şi este una dintre cele mai frumoase pe care le-a scris Sorin Stoica.

În volumul colectiv Povestiri mici şi mijlocii (2004), scris împreună cu Cosmin Manolache, Călin Torsan şi Ciprian Voicilă, Sorin Stoica mai are o povestire despre moarte, spusă tot la persoana I, dar la timpul prezent, în care naivitatea şi fascinaţia de odinioară ale copilului lasă locul îngrijorării şi dezgustului tînărului de 20 de ani, internat într-un spital, la Oncologie, afectat de tot ce se întîmplă în jur – povestirea se cheamă „Ceva frumos“: „Îmi era foarte greu să scriu, îmi propusesem să ţin un jurnal, unii chiar îmi recomandaseră, păreau că mă invidiază pentru şansa asta de a bîntui spitalul, de a face aici un teren. Să scrii în sala de mese e o senzaţie. Îmi era greu să notez şi îmi e şi acum să scriu pentru că încercasem să mă detaşez, să orbesc, să nu văd, spre exemplu, la reanimare, femeia aceea cu sînul tăiat, cusut ca un sac de cartofi, nici peştera de pizdă a celeilalte. Sau cetăţeanul acela, pentru că altfel nu pot să-i spun, care urla în patul de lîngă mine, îi ameninţa pe doctori, m-aţi omorît nenorociţilor... Să te gîndeşti la ceva frumos. Ăsta e remediul. Aşa mă sfătuiseră şi la anestezie. Cînd au înfipt acul ăla în curul meu, mi-au zis să mă gîndesc la ceva frumos. Mi-era absolut imposibil... Ceva frumos în toată curtea asta unde pute a cadavru, unde o jigodie linge o pisică uscată, un hoit de pisică. Ambalaje putrede şi iarbă vînătă, arsă. În libertate, cînd nu aveam ce face, mergeam să beau o bere cu cine ştie ce tipi şi tipe. La vîrsta noastră ar fi trebuit să facem revoluţii, să răsturnăm lumea cu fundul în sus, dar noi stăteam la o masă şi-i aşteptam pe barbari. Aş merge şi acum să-i aştept pe barbari...“

Spre final, tînărul are revelaţia relaţiei scris – viaţă: „Scrii cu gîndul să schimbi ceva. Întotdeauna se întîmplă asta. Sau măcar scrii cu gîndul că se va schimba. E o diferenţă între cele două. Una majoră chiar. Scrii pentru că te enervează ceva, scrii pentru a şoca, pentru a-i băga pe toţi în mă-sa. Scrii pentru că. Nu scrii pentru a. Şi asta nu e bine. Nu scrii cu scopul de a face ceva. Doar ca să te opui. Să împiedici un anumit proces. Scrii pentru că altceva nu ştii să faci. Şi tot speri ca din aglomerarea de voci, a ta să răzbată la suprafaţă. Scrii ca să te dai mare. Să ai succes la gagici. Sau scrii pentru că nu ai succes. Scrii pentru că trebuie să pui în formă o chestie care deocamdată nu-şi află sensul. Scrii pentru că ai neapărat ceva de spus. Eşti depozitar al unui mesaj. Sau doar îţi închipui că ai fi. Îţi doreşti. Scrii 6000 de semne ca şi cum ai face zilnic 30 de flotări. O ritmicitate exasperantă. Funcţie aproape igienică a scrisului. Scrii sperînd că odată ai să izbuteşti să scrii bine. Să spui ce ai de spus. Scrii ca să nu mai fii singur. Scrii pentru că îţi doreşti să fii singur. Scrii ca să asasinezi lumea. Pentru că eşti complexat, sau pentru că eşti valoros. Ca să-ţi dovedeşti că nu e deloc adevărat că ai fi stors. Scrii, deşi ţi-e frică de ce ai putea scorni.“

Destinul („destinul meu privilegiat“!?) a făcut ca Sorin Stoica (27 iulie 1978 – 6 ianuarie 2006) să fie cel mai tînăr scriitor contemporan căruia i se dedică un volum de Opere. Fără a cuprinde cercetările sale academice din sfera antropologiei culturale şi etnografiei mass-media, literatura cuprinsă aici înseamnă, cu totul: un volum de proze scurte (Povestiri cu înjurături), plus alte cîteva grupaje de proze publicate prin volume colective (Povestiri mici şi mijlocii şi Cartea cu Euri), două romane (Dincolo de frontiere şi O limbă comună), Jurnalul (scris în ultimul an de viaţă), publicistica – numărînd peste 400 de articole (Aberaţii de bun-simţ), plus o disertaţie de masterat, realizată sub îndrumarea profesorilor Şerban Anghelescu şi Vintilă Mihăilescu, intitulată Mitul poetului beţiv, corespondenţa electronică, note şi fragmente din agendele personale. 27 de ani, peste 1000 de pagini de literatură, dintre care aproape jumătate conţin texte inedite. Acum, că Sorin nu-i mai aşteaptă pe barbari, posteritatea poate începe.