Gay story

● Dora Pavel, Do Not Cross, Editura Polirom, 2013.

Romanul precedent al Dorei Pavel, Pudră (Polirom, 2010), avea o premisă teribilă: un tînăr de 27 de ani, trezit din moarte clinică, noaptea, pe catafalc, în capela bisericii, se confruntă cu ceea ce s-ar putea numi „complicaţiile revenirii la viaţă“ („imprudenţa şi impudoarea de-a te fi întors la viaţă atunci cînd toţi te ştiau mort“). Fără să-şi amintească împrejurările morţii, postura de „mort indecis“ şi teama de a fi „suspectat de farsă“ îl pun în încurcătură şi amînă pînă dimineaţa „clipa abominabilă“ a întoarcerii acasă. Predilecţia pentru subiecte tari se vede şi în acest al patrulea roman al prozatoarei clujene, unde un tînăr gay este luat ostatic de un psihopat evadat dintr-un ospiciu, care-l atrage într-o fugă nocturnă prin pădurea de la marginea oraşului.

Operaţiunea de urmărire şi salvare pornită de autorităţi se loveşte, însă, de refuzul discret şi mascat al tînărului de a se lăsa eliberat. Monologul acestuia, sub forma unei scrisori/confesiuni imaginare, destinate bărbatului iubit, se transformă repede într-o meditaţie pe marginea solitudinii, izolării, evadării sociale. Tînărului gay, răpirea îi convine, se pliază fondului său latent de revoltă, şi noua condiţie de ostatic îi oferă brusc o libertate nesperată. Împreună cu răpitorul taciturn şi cu minţile rătăcite, căruia îi vorbeşte în gînd, ajunge, astfel, să dezvolte o anume simbioză, se identifică cu el la un anume nivel; din victimă, devine complicele propriei răpiri: „Tu circuli amuşinînd şi marcîndu-ţi teritoriul, fără să ştii că nimeni, nici unul dintre camarazii de «celulă» nu-ţi va lua urma, dinspre ortacii tăi scrîntiţi, zona e pustie. Eu înaintez, fugind şi eu tocmai de semeni, să-mi pierd urma. Avem nevoie unul de altul, pe criterii diferite, criteriile nu contează. Tu vii spre mine instinctiv, eu, spre tine, din calcul egoist. Cînd eşti neînţeles în dragoste, cum sînt eu, îţi ajunge un «prieten» ca tine, răpitor, să-ţi protejeze somnul şi călătoria. Oricîţi «întemniţaţi» ai lăsat în urmă, tu rîvneşti doar compania mea. Deşi aflaţi, la fel ca tine, în captivitate, ceilalţi nu-şi simt limita, n-au alte aspiraţii. Pentru o fracţiune de secundă, poarta sanatoriului o fi fost şi pentru ei egal deschisă, nu? Nu s-au urnit. Deşi liberi, la fel ca mine, semenii mei nu-şi resimt libertatea ca pe-o încarcerare. Izolarea mea de acum e diferită de izolarea ta de acum, însă ele au nevoie una de alta, pentru a se apăra de acelaşi inamic: de om, da, omul e inamicul! Tu vii dinspre el cu siguranţa demenţei, eu cu stîngăcia perversiunii...“

O întreagă metaforă a fugii şi-a ascunderii se construieşte astfel, în timp ce tînărul – pe nume Cezar Braia – îşi continuă scrisoarea imaginară, plină de dragoste şi abjecţie, către bărbatul iubit, un tip mai bătrîn cu 12 ani, lectorul din off al reportajelor sportive de Televiziune, un fel de fante de cafenea, genul de celebritate locală. Stimulată de situaţia-limtă, confesiunea îndrăgostitului fugar coboară pînă în copilărie, cînd, după naşterea fratelui său mai mic – Flaviu, suferă de o aparentă lipsă de atenţie maternă şi capătă convingerea că dragostea a fost reorientată şi redistribuită, că a fost „înlocuit“ de părinţii săi. Această traumă îl împinge înspre diverse strategii de recuperare a atenţiei, inventîndu-şi slăbiciuni, ticuri şi fobii al căror teatru îl joacă cu o anume perversitate infantilă. Simularea fricilor şi a handicapurilor spre a stîrni îngrijorare şi compasiune pentru a atrage atenţia, devine – mai mult decît o joacă – rolul copilăriei lui Cezar, sfîrşite prematur, cu divorţul părinţilor şi despărţirea de fratele său, care rămîne cu mama.
Întîlnirea celor doi fraţi, după cîţiva ani, într-o tabără şcolară, este momentul în care rolurile apar, însă, inversate. Fragilul Flaviu, vizibil marcat de recenta moarte a mamei lor, al cărei martor fusese, este cel care îi dă vestea unui Cezar distant: „Pentru prima oară de cînd mă ştiam, m-am simţit cu adevărat singur în compania lui, panicat şi speriat, poate experimentul încremenirii îi va reuşi şi va muri şi el chiar atunci, acolo, lîngă mine, sub ochii mei, totuşi n-am făcut nimic să-l clintesc, să-l tulbur, voinţa lui de a sfîrşi părea mai mare decît voinţa mea de a-l salva, decît pornirea mea de a-l mîngîia, şi tot ce-am putut face a fost să mă reped să-l ridic de subsuori în clipa în care l-am auzit izbucnind într-un hohot pe care eu îl crezusem de plîns...“

Tot acest insight psihologic – despre complexul oedipian, lipsa figurii paterne, culpabilitatea infantilă, doliu şi sexualitate pervertită etc. – este pus în diverse naraţiuni nu tocmai inocente, căci Cezar are studii – neterminate – de psihologie. În fond, confesiunea lui către bărbatul pe care-l iubeşte – dar care, înţelegem, nu-i răspunde dragostei – este povestea educaţiei sentimentale pe care a primit-o, în adolescenţă, de la diverşi substituţi paterni. Pierderea inocenţei şi (auto)dezvăluirea „înclinaţiilor sexuale“ în compania unui pilot de avion, apoi a unui jucător de polo, prima relaţie serioasă cu un galerist (consumată în paralel cu reacţia resemnată a tatălui relativ absent şi cumva indiferent faţă de orientarea sexuală a fiului), aventura cu un barman bisexual – toate aceste scene de dragoste pederastă surprind balansul de cruzime şi tandreţe, şi absolut fiecare are ceva memorabil. Episodul hîrjonelilor cu galeristul Ţeus, încheiat cu o lungă scenă de felaţie, deschide, practic, un capitol în literatura homoerotică românească aproape inexistentă: „...îmi presează şi mai tare ceafa cu palma lui răsfirată, pe care mi-o încleştează în păr, forfecîndu-mi-l pînă spre frunte şi înapoi, buzele mele înaintează punctual, ca pliscul unui vultur înviat subit, cu toate simţurile încordate la maxim pe reliefurile unei prăzi neaşteptate, încă vie, picată din cer, pe cînd Ţeus suflă accelerat, se-nconvoaie, se-ncordează şi, în loc să mă mîngîie, îmi strînge ca-n menghină maxilarele cu ambele mîini, îndesînd tot ce are el mai de preţ şi mai umflat în acea clipă între pereţii gîtlejului meu dilatat la limita sufocării, repetînd ca un maniac plîngăcios, ce vrei, mă’, Cez, ce mai vrei, mă’, Cez, na, ia tot, ce să mă fac eu cu tine, niciodată nu-ţi ajunge.“

În tot acest timp, fuga rătăcitoare prin pădure a celor doi – răpitorul psihopat evadat din ospiciu şi ostaticul gay îndrăgostit pînă la obsesie – îşi continuă marşul simbolic al refuzului oamenilor, ostili şi limitaţi, ei înşişi „maratonişti mărunţi, difuzi prin viaţă“. Fuga celor doi outlaws – unul, sustras normelor mentale, celălalt, în afara ordinii sexuale – are ceva animalic în desfăşurarea ei sub survolul luminilor de elicopter, semnifică, de fapt, vînătoarea exemplarelor diferenţei, un runaway escape show în cheie morală, care să astîmpere setea de senzaţional a masei. Numai că finalul, deopotrivă al fugii şi al confesiunii (confesiunea, prin natura ei masochistă, este ea însăşi o fugă de prejudecăţi şi prohibiţii, un marş susţinut pentru diferenţă), aduce o schimbare neaşteptată de perspectivă. Surpriza finală are proporţiile ei şi închide cumva rotund acest queer psy novel, inedit în proza românească. Scris alert şi fluent (în ciuda unor fraze lungi şi foarte lungi), în stilistica uşor preţioasă, pe alocuri, a autoarei, acestui mic roman homoerotic, cu substrat psihanalitic (sexualitatea aşa-zis deviantă este, de altfel, o marcă a prozei Dorei Pavel), i-aş reproşa limbajul sexual – pe alocuri ezitant, eufemistic. În general, rămîne un mare mister pentru mine pudoarea lexicală a scriitorului român. E adevărat, Dora Pavel foloseşte, la un moment dat, cît se poate de firesc, cuvîntul „futai“, dar am simţit nevoia unui limbaj nu neapărat explicit, însă ceva mai natural. Altfel, Do Not Cross este, la jumătatea acestui an, cel mai interesant roman.