Supereroul şi îngerul său păzitor

● Cosmin Perţa, Teofil şi Cîinele de lemn, Editura Herg Benet, 2012

Scriind, acum cîteva săptămîni, despre straniul roman al lui Silviu Gherman, Hîrtiile Masculului (Curtea Veche, 2012), pe care încercam să-l definesc prin mai multe sintagme la fel de ciudate (ficţiune postapocaliptică specistă, fantasy evoluţionist, distopie falică, gendermorfoză socială), aminteam şi alte cărţi greu încadrabile, scrise de tinerii scriitori, nu multe, cărţi pe care nu le voi recomanda niciodată îndeajuns: fantasy-ul (clinic, i-am mai zis eu) al lui Matei Florian, Şi Hams Şi Regretel (Polirom, 2009), foto-romanul metafizic-oniric Oase migratoare de Iulian Tănase (Nemira, 2011) sau monografia poematică Parohia de Dan Coman (Cartea Românească, 2012). (Fac aici o paranteză pentru a remarca, o dată în plus, faptul că, în ultimii trei ani, tinerii scriitori şi-au subintitulat în fel şi chip cărţile de proză; astfel am avut „supraroman“ – Maria Manolescu, Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift; „superRoman“ – Stoian G. Bogdan, Nu ştiu cîte zile; „rockman“ – Mihail Vakulovski, Tovarăşi de cameră; „roman playlist“ – Mihnea Blidariu, Playlist; „roman în versuri“ – Caius Dobrescu, Euromorphotikon; „povestiri ultimative“ – Adrian Buzdugan, Capela excomunicaţilor; sau „povestiri aberantastice“ – Liviu Drugă, Ceasornicarul dansator.)

Cel mai proaspăt venit în categoria prozatorilor, să le zicem, new weird – gen dezvoltat în ultimul deceniu prin mixul de fantasy, steam-punk, literatură speculativă ş.cl. –, cu relativ aceeaşi detentă stilistică şi imaginar poematic precum Iulian Tănase şi Dan Coman, este Cosmin Perţa. Doar că poetul şi eseistul Cosmin Perţa nu se află deloc la prima ispravă de acest fel în proză. În 2007 a publicat romanul Întîmplări la marginea lumii (Cartea Românească), un fantasy în două părţi unde cartografia un regat populat cu oameni, pitici, elfi şi vrăjitori, regat guvernat de „gaşca de despoţi“ a Marelui Cler de pe Munte. Dacă în prima parte, protagoniştii – o vrăjitoare „pasivă“, un (semi)vrăjitor proscris (însoţit de fiul său, Băiatul cu cămaşa de păr) şi un vrăjitor de gradul al doilea – erau supuşi de către Marele Cler unor probe magice ca nişte farse; în a doua parte a cărţii, avatarii vrăjitorilor de dinainte apăreau în pielea a doi scriitori mediocri ce încercau, prin literatura lor, să redea ţinutului Pind magia de altădată. Cum spuneam atunci, romanul mi se părea cam rupt în două, mai degrabă un crochiu, şi îl vedeam ca pe „o mare promisiune“. Promisiune, pot spune acum, concretizată în acest mic roman, subtintitluat „poem“, în care Cosmin Perţa se joacă, riscă şi scrie un text hibrid la limita dintre mai multe genuri.

Dezvăluind alternativ poveştile celor două personaje din titlu, cartea dezvoltă două tipuri/paliere textuale. În primul, îl avem pe mediocrul scriitor Teofil Barbălată care, profitînd de invitaţia unui bătrîn inginer, acceptă să ia parte la un experiment. Mai exact, se oferă de bunăvoie să fie teleportat în Bucureştiul începutului de secol XX, cu gîndul ascuns de a juca rolul literar al lui Urmuz (un scenariu care i-ar fi plăcut lui Woody Allen) şi a-şi asigura astfel o posteritate literară: „Credea Teofil Barbălată că, într-o altă vreme, scrisul său ar fi putut conta, ar fi fost important, singurul motiv pentru care acum, în vremea în care el trăia, era invizibil se datora unui gust pervertit, prea dedat unor cutume schimbătoare, pe care niciodată nu le putea prinde la timp... Dar, într-un alt timp, într-o altă vreme, dinainte, el, cu arta scrisului său, ar fi ştiut exact ce urmează şi ar fi putut s-o ia înaintea tuturor... Dacă el, Teofil Barbălată, ar fi fost măcar Urmuz? Şi la o adică de ce nu? Talent avea, secolul îi lipsea.“ Astfel, Teofil Barbălată ajunge cîrciumar pe Lipscani (unde-l are client pe însuşi P.P. Carp), se căsătoreşte cu nepoata nelegitimă a Mitropolitului Veniamin Costachi, avînd chiar binecuvîntarea Regelui Carol I, şi, în general, ia parte la mai toate momentele istorice importante ale Bucureştiului de dinaintea Primului Război Mondial. Mai ales că – şi aici intervine o a doua importantă deviaţie speculativă –, Teofil Barbălată descoperă cum, teleportat înapoi în timp, căpătase cîteva superputeri, printre care şi cititul gîndurilor. Motiv pentru scriitorul mediocru venit din viitor să lase orice gînd literar deoparte şi să se consacre unei cariere nocturne secrete de superhero, devenind „Supermanul Bucureştiului de început de secol“ care împiedică orice fărădelege şi, în cele din urmă, reduce criminalitatea capitalei regale aproape de zero. Sînt, în aceste episoade cu Teofil Barbălată (căruia, în cele din urmă, „i se face dor de nimicnicia lui de dinaninte“), cîteva elemente – nu ştiu dacă voluntare – care trimit cu gîndul, într-o cheie soft parodică la capodopera bulgakoviană şi chiar la Zilele Regelui de Filip Florian.

Spre deosebire de acest palier narativ cu supermanul Teofil Barbălată plasat într-un trecut istoric monden, de un bun şi fin comic speculativ în tradiţia steam-punk-ului, episoadele care ni-l prezintă pe cel poreclit, după jucăria favorită din copilărie, Cîinele de lemn sînt plasate într-un spaţiu distopic totalitar nenumit şi sînt scrise sub forma unor similipoeme onirice cu nenumărate elemente parabolice şi dramatice de post-absurd. Evadarea dintr-un Şantier concentraţionar în timpul căreia Matrioşca, fata Cîinelui de lemn, este ucisă; internarea într-un sanatoriu alături de personaje precum Conducătorul de Oşti Celeste Gavril, Regele Nisipurilor Mişcătoare sau Petru, cel care are „complexul uşilor închise“; interogatoriul (purtat ca şi cum Matei Vişniec ar rescrie „La vie en rose“ de Dorin Tudoran) şi detenţia în Închisoarea din Pădurea de pini; relaţia cu Jumătatea de Matrioşcă, dublul-surogat al fiicei moarte – toate aceste momente, desfăşurate după logica coşmarului, cu halucinaţii, treziri şi treceri, compun un lung poem în proză, secvenţial şi foarte întunecat, cu accente politic distopice, postexistenţiale, vizionare, de absurd-horror.

De altfel, joncţiunea celor două planuri textuale, întîlnirea dintre cele două personaje aparţinînd unor spaţii şi timpuri paralele şi incompatibile, are loc prin portalul unei mlaştini care-i înghite pe cei doi aducîndu-i împreună într-o anticameră purgatorială de unde Teofil Barbălată, ratatul scriitor, se va alege cu Cîinele de lemn în chip de înger păzitor, destul de slab de înger – dacă-mi este permis acest joc de cuvinte. Din acest punct, textul fusion al cărţii încorporează elemente comune ambelor poveşti într-o dezvoltare narativă poematică şi mai bizară, cu episoade ce evoluează între parodicul social şi morbid, cu învieri şi năluciri, cu personaje noi, cum ar fi Stăpînul tuturor (al cărui sediu e în Aleea Alexandru şi care se prezintă drept „Rege Atotputernic al Federaţiei Intergalactice şi comandant al Universului şi al Veacului acestuia“), cel care îi şi propune lui Teofil Barbălată un pact în urma căruia ar obţine cariera literară visată. Moment în care textul devine şi o meditaţie despre natura, condiţia şi scopul scrisului: „Să nu scrii nimic e un curaj mai mare decît să scrii. Teofil Barbălată era doar un om care voia să-şi salveze sufletul. Şi să-şi salveze îngerul.“ Iar salvarea, dacă despre salvare e vorba, se petrece în cheia unui vizionarism dark, un delir ce încorporează şi cîteva eresuri populare.

Greu încadrabilă – căci eticheta de new weird nu delimitează, cît combină şi aglutinează teme, motive, genuri –, cartea lui Cosmin Perţa este un pariu deopotrivă ambiţios şi riscant, un prozopoem eterogen, deopotrivă comic şi oniric, horror şi intertextual, cu îndrăzneli şi impurităţi, cu momente de strălucire şi obscuritate, o carte gen „take it or leave it“, căreia îi pot fi aduse, în egală măsură, laude şi critici, dar pe care eu o găsesc fascinantă în demenţa ei stilistică şi o pun lîngă celelalte cărţi ciudate ce sînt, de fapt, sarea şi piperul literaturii.