Suita retro a Bucureştiului
● Ioana Pârvulescu, Viitorul începe luni, Editura Humanitas, 2012.
Nefiind propriu-zis o continuare a romanului Viaţa începe vineri (2009), cel puţin nu în sensul banal şi limitat al termenului, Viitorul începe luni este însă o carte simetrică, Ioana Pârvulescu construind aceste cărţi ca pe o suită retro în oglindă. Romanele se poti citi foarte bine şi separat (unii critici le-au comparat şi evaluat în parte aplicîndu-le, în opinia mea, un regim critic restrictiv), dar ar fi păcat, căci împreună alcătuiesc un organism narativ mai savuros şi mai complex, deloc redundant. Ce se află într-una nu găseşti în cealaltă, cele două jumătăţi umplîndu-şi golurile şi luminîndu-şi obscurităţile reciproc, în plus, ocupîndu-se de lucruri şi personaje diferite, căci accentele narative se deplasează, iar rolurile principale se redistribuie. Dacă Viaţa începe vineri ne introducea în atmosfera Belle Époque bucureşteană a Crăciunului anului 1897, marcată de două evenimente „tari“: un duel între două personaje celebre şi apariţia ca din cer a unui bărbat din viitor; Viitorul începe luni se desfăşoară într-o singură săptămînă din luna februarie a lui 1898, cînd opinia publică bucureşteană este agitată, din nou, de două evenimente: conferinţa tînărului chirurg Dimitrie Gerota despre pericolele purtării corsetului şi atentatul eşuat/dejucat al anarhiştilor la viaţa Regelui Carol I. Şi de data aceasta ziarele sînt interfaţa dintre adevăr şi speculaţie, dintre secret şi public, dintre realitate şi ficţiune. Acelaşi Pavel Mirto, reporter la Universul, este naratorul care leagă toate poveştile, oferindu-ne romanul (la propriu şi la figurat) al acelei săptămîni, transformînd măruntul, senzaţionalul, faptul divers într-o naraţiune cu adîncimi şi multe faţete. Aceasta fiind, pentru cei care cunosc preocupările Ioanei Pârvulescu, eseistă fascinată de publicistica din trecut, şi un fel de artă poetică.
Regăsim, astfel, personajele deja cunoscute, familia doctorului Margulis, doctorul Gerota, comisarul Costache Boerescu şi generalul Algiu, fraţii Mirto, micul Nicu ş.cl., plus alte personaje istorice reale (Anton Bacalbaşa, Sofia Nădejde) mişcîndu-se în acelaşi perimetru bucureştean: Catedrala Sf. Iosif şi Ateneul, Palatul Regal, Biserica Kreţulescu şi Teatrul Naţional, Prefectura Poliţiei, Palatele ziarelor Universul şi Adevărul (locuri ilustrate la sfîrşitul cărţii sub forma unei hărţi). Dacă în romanul precedent „capul de afiş“ îl deţinea Dan Creţu, omul „aterizat“ din viitor care tulbura opinia publică cu prezenţa sa inexplicabilă, de data aceasta Iulia Margulis este cea care, îmbolnăvindu-se, întoarce pe dos viaţa familiei doctorului Margulis. Delirul ei este portalul spre un Bucureşti din viitor, unde se şi îndrăgosteşte (ca-n filmul Somewhere in time) şi are ocazia să-şi revadă, într-un episod emoţionant, casa îmbătrînită situată pe strada cu nume schimbat. Ceea ce în prima carte de desfăşura la lumina zilei, în public, de data aceasta are loc în spaţiul privat. Iar dacă atunci lumea trecutului putea fi înfruntată de Dan Creţu, acum Iulia Margulis nu are puterea să dea ochii cu oraşul viitorului, plimbarea ei prin metropola modernă, cu străzi purtînd numele unor prieteni de familie, desfăşurîndu-se sub protecţia umbrelei – acesta fiind, prin poezia lucrului ascuns, şi cel mai frumos episod al romanului.
Dar ceea ce agită cu adevărat societatea bucureşteană, high-life-ul de sfîrşit de secol 19, populat de politicieni, medici, jurnalişti, avocaţi şi detectivi, este, cum spuneam, mai întîi conferinţa doctorului Gerota (relatată în ziar de însăşi Sofia Nădejde), urmată la cîteva zile de o serie de atentate la Rege puse la cale de membrii unei organizaţii socialist-anarhiste. În jurul acestor două evenimente, cărora li se adaugă şi înmormîntarea directorului Adevărului, Alexandru Beldiman, se construiesc şi se întretaie lupta politică reflectată în opoziţia celor două ziare, trama poliţistă cu filajele şi investigaţiile de rigoare, afacerile oneroase şi secretele de familie, poveştile de iubire din trecut, jocurile amoroase din prezent şi fanteziile din viitor, mondenităţile şi istoriile intime, toate într-o desfăşurare deopotrivă dinamică şi misterioasă, amestecînd faptele diverse şi reale cu speculaţiile şi cu notaţiile subiective de jurnal, căci, să nu uităm, ne aflăm, totuşi, în interiorul romanului unui gazetar, şi încă al unuia îndrăgostit, devenit, în mod inconştient, complice în organizarea atentatului.
Nu doar subiectele sînt altele, dar şi accentele narative se deplasează pe alte personaje, sprijinind din plin ipoteza că cele două romane întregesc aceeaşi lume şi că nu pot fi degustate şi judecate just decît unul în oglinda celuilalt. Mai întîi, doctorul Leon Margulis îşi arată o altă faţetă a personalităţii trecînd printr-o mare încercare, căci împrumutul imprudent făcut la un cămătar îl aduce în situaţia unei iminente executări silite, totul fără ştirea familiei şi, mai ales, pe fundalul bolii fiicei. Iulia Margulis, din nou una dintre vocile narative (şi, poate, alter-ego-ul sentimental al Ioanei Pârvulescu), zace cu febră în patul trecutului, în timp ce bate străzile viitorului, refăcînd – în sens invers şi nu doar simetric, dar, poate, şi printr-o compensaţie temporală – călătoria lui Dan Creţu. Relatarea Iuliei despre viitor, departe de a fi, totuşi, negativă, este a unei experienţe senzoriale. Gusturile, mirosurile, zgomotele lumii din viitor o contrariază şi o fascinează în egală măsură. Viitorul nu apare deloc mai sărac şi mai tern, cum s-a zis, ci mult mai intens, iar Iulia se desfată cu noile coduri ale erotismului, de pildă. E ciudat cum comentatorii de pînă acum ai cărţii au pierdut din vedere plăcerea cu care Iulia se lasă sedusă de bărbatul din viitor. Fata atît de curioasă cu privire la viitor îşi găseşte jumătatea abia într-un bărbat din viitor fascinat de călătoria în timp (literatura fiind, în cazul amîndurora, liantul livresc). Un alt personaj care joacă o carte importantă este comisarul Costache Boerescu: talentat în a „citi“ schema atentatelor anarhiste şi salvîndu-l, în cele din urmă, din ghearele escrocheriei pe doctorul Margulis, abia cu acesta avînd, de fapt, o relaţie complicată şi interesantă, căci doctorul nu este doar prietenul lui, ci şi soţul şi tatăl unor femei pe care le iubeşte detectivul însuşi. În fine, simpaticul puşti Nicu îşi joacă, la propriu şi la figurat, rolul de comisionar ducînd mesaje şi făcînd legături fără de care mecanismul romanului n-ar funcţiona.
Căci despre un mecanism foarte fin calibrat este vorba în acest roman cu un epic minuţios ce dezvoltă subtile relaţii şi legături. Capacitatea Ioanei Pârvulescu, pe de o parte, de a restitui imaginile publice şi private ale societăţii bucureştene de la sfîrşitul secolului 19, pe de altă parte, de a imagina o desfăşurare narativă sofisticată, este remarcabilă. Toate personajele au un rol, oricît de mic, în mecanismul restabilirii ordinii: vorbele, gesturile şi acţiunile lor se dovedesc esenţiale la momentul oportun. Nimic nu e pus ori lăsat la voia întîmplării, totul este ingenios şi coerent aşezat în schema cărţii, scriitura inteligentă, sensibilă, fantezistă şi cu mult umor a Ioanei Pârvulescu, dintotdeauna extrem de atentă la detalii şi subtilităţi şi, apropo, de o rară eleganţă stilistică, find un spectacol în sine. Căci totul este o încîntare – descrierile, personajele, dialogurile, limbajul.
Construit pe logica senzaţionalistă, dar avînd şi o dimensiune intimistă, încorporînd mai multe tendinţe literare ale vremii (balzacianismul social, progresismul şi fantezia lui Wells, plus mystery&romance-ul foiletonistice), plasat în mediul agitat al unui Bucureşti monden din altă epocă, dominat în egală măsură de faptul divers, loisir-ul cotidian, capriciile inimii şi jocurile politice, oraş a cărui realitate scriitoarea o restituie cu ştiinţă şi naturaleţe, Viitorul începe luni este un foarte agreabil roman detectivist de atmosferă pe tema timpului. O suită de romane retro pe care Bucureştiul le merita.
