Îngeri & fotbalişti
● Şerban Foarţă, Fotballetto, Editura Diacritic, 2013.
● Emil Brumaru, Rezervaţia de îngeri, Editura Humanitas, 2013.
„Nu-i aşa că poezia există? Spune, nu-i aşa? Mergi pe stradă şi, deodată, vezi un zid de cărămidă şi-ţi vine să cazi în genunchi, sau vezi un gard sau o cişmea subţire-n fundul unei curţi, picurînd veşnic pe-o lespede (mai ales vara, cînd tot ce-i piatră frige) alături de-o găleată goală, sau te urci cu sufletul pe-o scară sprijinită de cine ştie cînd, sau chiar îţi vine să săruţi mînerul de alamă al unei uşi. Nu-i aşa, nu-i aşa că poezia există?“ Cam aşa îi scria Emil Brumaru lui Şerban Foarţă în 1977, pe cînd amîndoi aveau 30 şi ceva de ani („Sîntem tineri, sîntem bătrîni?“) şi se aflau la primele cărţi. Astăzi, amîndoi au o operă şi un loc în istoria literaturii, continuă să scrie cărţi şi să fie aceiaşi scriitori rafinaţi şi sofisticaţi, pentru care poezia există cu adevărat, peste tot în jur, deopotrivă în temele mari şi mici, vulgare şi grave, impure şi înălţătoare.
De mai bine de un deceniu, ingeniosul şi inepuizabilul Şerban Foarţă („Foarţă trebuie iubit!“ – îi scria Emil Brumaru lui Radu Petrescu) chiar scoate poezie din orice. Din ziare, din pixeli şi fractali, din grafii şi fotografii, din personaje populare (de la Micul Prinţ la Shrek şi prin Mozart) şi obiecte comune (un cliquet, o agrafă, un ceas), din dicţionare şi programe de calculator – din toate acestea, tragi-ludicul poet cu geniu lingvistic s-a inspirat pentru a compune plachete, multe plachete de versuri unice, fără corespondent în literatura noastră. (Emil Brumaru îl îndemna, într-o scrisoare de atunci: „Şerbane, să-ţi intre bine-n cap, trebuie, în următorii doi ani, să-ţi apară măcar cîte o carte!!! Vorbesc serios. Fă tot posibilul, lasă micile orgolii, gîndeşte-te că ai 35 de ani, ce dracu’!“) Nici un subiect nu pare suficient de umil, de arid sau de banal pentru poezie, faţă cu imaginaţia şi limbajul lui Şerban Foarţă. De data aceasta, sursa lirică e fotbalul – mai exact, Campionatul European de Fotbal găzduit de Austria şi Elveţia, în 2008, pentru meciurile căruia poetul a scris, pentru site-ul LiterNet, un fel de (avan) cronici, utilizîndu-şi mai toate atributele complexei sale lirici şi, mai ales, vastele-i cunoştinţe sportive şi culturale. Placheta se deschide cu o confesiune nostalgică: „Şi eu jucat-am fotbal la anii fragezi, dar, / Prea ageamiu la dribling, adică ducăreală, – / Cu-amărăciune-n suflet, dar fără şucăreală, / Lăsat-am dîra,-n urmă, a graniţei de var. // Gazonul era verde, azi – nu ştiu cum să spun; / Nici mingea nu mai sare, iar sarea-şi pierde gustul; / Joc fotbal în fotoliu şi mult prea rar... Pe-ngustul / Ecran, balonu-aduce cu unul de săpun.“ Urmează cîteva poeme „de încălzire“, în care Şerban Foarţă fantazează şi poetizează cu umor, pe marginea unor tablouri fotbalistice de Rousseau „Vameşul“, Nicolas de Staël, André Lhote sau Umberto Boccioni, ba chiar îi dedică un poem în franceză lui Jules Rimet, unul din preşedinţii FIFA, al cărui nume îl poartă acum trofeul campionatului european.
În rest, în cronicile şi avancronicile meciurilor, Şerban Foarţă se foloseşte de orice – de culorile naţionale, de limbajul sportiv, de trecutul istoric al naţiilor ce se-nfruntă pe gazon, de evenimente, eroi, mituri şi simboluri naţionale, de portretele unor fotbalişti sau antrenori de altădată, sau de numele lor, puse în tot felul de corespondenţe culturale (meciul Spania – Rusia: „Poate că Luis Aragonez e-n branşă, / mai bun decît Louis Aragon, po(i)etul / ce a cîntat, neobosit, Sovietul...“) sau jocuri livreşti (meciul Austria – Polonia: „Spre miezul nopţii,-i tot mai mic / Ecranu,-amic şi inimic; / Sînt singur şi nu am nimic / Cu locuinţele austre. // Puţin mă pasă dacă Pronia / Ţine cu Viena sau Varşovia, – / Cred doar că apa de Polonia / I-ar cam prii şi lui Bacovia“). Ce nu e pus în vers şi rimă face subiectul unor „panseuri & pansamente“ pline de umor: „Partidele eliminatorii, echipa Italiei s-ar cădea să le înceapă cu loviturile de la 11m“, atunci cînd nu culege stereotipurile comentatorilor de fotbal. Spre final, un splendid text în proză, cu rimă internă, intitulat „Aut“, este o meditaţie pe marginea gesturilor şi a apropierii fizice dintre minge şi jucător: „Numai portarul are privilegiul să mîngîie cu mîna (sau cu mănuşa) mingea. Nu-i mai puţin adevărat că mingea, fără să fie mîngîiată gingaş, e, la rigoare, sărutată. Dar nu din dragoste, ci ca să intre-n poartă, la şuturile decisive: un, mai cu seamă, 11 m. (E o cutumă şi o superstiţie, ca şi un soi de erotism pragmatic.) În rest, ce dragoste poate să fie între un obiect ca mingea, sferic, şi, aşadar, numai tangent la lucruri, şi piciorul (sau capul) unui fotbalist (fie acesta însuşi... Sfera!), neurmărind, parcă, altceva, decît să se dezbare cît mai rapid de dînsa, – a «ţine» mingea nepreafiind consult etc.“, terminînd cu acest distih memorabil: „Eu, minge, te caut, / Şi tu eşti în aut!“.
De la cantonamentul liric inedit al lui Şerban Foarţă, trec la rezervaţia angelică constantă a lui Emil Brumaru (care-i mărturisea, apropo, într-o scrisoare din 1978: „Sînt abrutizat de Mondial“), un poet mai puţin aventurier şi mult mai fidel propriului univers poetic. În cele aproape 130 de poeme din acest volum – ca de obicei, nu ştim dacă şi / sau cîte-s vechi şi cîte-s noi – întîlnim acelaşi mix de candoare şi erotism, nostalgie şi dorinţă, plăcere şi credinţă, rafinament şi instinct. Misticul şi eroticul se suprapun într-un mod în care erezia şi desfrîul, tandreţea şi rugăciunea, omenescul şi angelicul devin inseparabile. La Emil Brumaru, angelicul are sex aşa cum omenescul are natură divină – prin urmare, religiosul se încarcă de erotism, iar sexualitatea capătă atribute mistice. Folosind acelaşi inconfundabil lexic, cu variaţiile şi inepuizabilele lui combinaţii – „rouă“, „fluturi“, „păpădii“, „crini“, „fîntîni“, „catifea“, „căpşuni“, „dulap“ ş.cl. –, Emil Brumaru îşi toarnă nostalgiile şi fanteziile în ritmurile unor cîntece, pasteluri şi elegii, dar mai ales în formele sonetelor şi ale psalmilor, ale căror tonuri te trimit cu gîndul la sonetele voiculesciene sau rilkeene (Şerban Foarţă, apropo, tocmai a tradus Cartea sărăciei şi a morţii de Rainer Maria Rilke, Editura Brumar, 2012), deşi poate că cea mai potrivită apropiere o are cu Arghezi, primul la noi care pune laolaltă, cum spuneam, iubirea mistică şi cea omenească, spiritualul cu carnalul.
Mai mult decît atît, de această dată răzbate, în cîteva locuri, un ton mai neliniştit şi dramatic („Trăiesc mereu cu sufletul în pripă, / Parcă m-alungă cineva din urmă“), melancolia întunecîndu-se în apropierea cuvîntului „moarte“, care – dacă e să credem mărturisirea lui Emil Brumaru însuşi – apare pentru prima dată în poemele sale (ca, de altfel, şi cuvîntul „hobbit“). Implicaţi în fantezii şi activităţi mai degrabă erotizante, întîlnim, de data aceasta, şi un înger muribund, într-un fel de paradis erotic în destrămare, poemul fiind unul dintre cele mai frumoase ale cărţii: „Poate-am murit şi nu mai ştiu să-ţi spun... / Povestea mea-n cuvinte-obişnuite. / De mult simţeam cum glezna mi-o înghite, / Cu poftă parcă, roua spartă-n drum / De talpa grea, tot mai şovăitoare; / Îmi atîrna-n şiroaie, de pe umeri, / Aripile ce trupul mi-l despoaie, / Gol şi plăpînd, într-un amurg cu ploaie, / Aureola-mi se-nclina spre soare, / Încît de-abia-ncepeai blînd să te dumeri / De nemilos de dulcea întîmplare / Că eu nu mai eram Îngerul tău / Călăuzindu-ţi sufletul prin hău...“ Dacă la Ion Mureşan, îngerii alcoolici umblă prin cîrciumi, la Emil Brumaru îngerii sexuali sînt mai degrabă păzitorii dorinţelor carnale, iar Dumnezeu – „moale ca mătasea“, „lungi în iarbă groasă pîn’ la infinit“, este înţelegător şi, chiar „Mare Supraveghetor“ fiind, închide ochii la desfătările lumeşti, antidot al efemerităţii, la plăcerea trupului pe care cu adevărat „doar Domnul o înţelege / În măreaţa şi frageda lui fărădelege...“ Brumaru şi Foarţă trebuie citiţi şi iubiţi!
Citiţi aici un poem din cartea lui Şerban Foarţă.
Citiţi aici un poem din cartea lui Emil Brumaru.
