Învaţă să scrii!
● Nina Munteanu, Manual de scriere creativă. Scriitorul de ficţiune. Fă-te publicat! Apucă-te de scris! traducere de Costi Gurgu, Editura Paralela 45, 2011.
Scrierea creativă este o disciplină, din cîte-mi dau eu seama, fără prea mare trecere în mediul scriitoricesc, dar şi editorial de la noi unde se crede, adesea, fie că scrisul este un talent nativ, fie că e o artă care se fură de la maeştri, oricum nu se poate preda la şcoală ca pe-o materie de rînd. Din fericire, în tot mai multe universităţi există astfel de cursuri şi mă aştept ca pe viitor să existe şi contribuţii româneşti, mai ales că foarte mulţi scriitori de la noi predau în facultăţi şi ar putea, la un moment dat, să alcătuiască manuale sau ghiduri de scriere creativă (asta dacă nu cumva astfel de cărţi/cursuri au început să apară deja pe la edituri academice). Şi cred cu toată convingerea că este nevoie de aceste ghiduri şi cursuri şi la noi, unde foarte mulţi scriitori (şi din toate generaţiile) au probleme cu scrisul (stilistice sau de construcţie), probleme care ar putea fi uşor evitate de către viitorii prozatori sau corijate la cei deja formaţi care nu beneficiază, în general, de serviciile unor redactori de carte cu adevărat profesionişti pe mîna cărora să se lase, atunci cînd e cazul, cu încredere. (În paranteză fie spus, rămîne un secret pentru mine, şi o mare sursă de dezamăgire, de ce marile edituri de la noi nu investesc în formarea unor astfel de redactori, dat fiind că masteratele de gen de la noi sînt foarte puţine şi nu toate eficiente; contractul nescris dintre editor, scriitor şi cititor fiind acesta: editura face tot ce trebuie pentru ca o carte să ajungă la potenţialii ei cititori în cea mai bună traducere/redactare posibilă.)
Oricum, scrierea creativă rămîne o disciplină cu dus şi-ntors şi este privită în continuare dacă nu cu prejudecăţi, oricum cu prudenţă, chiar şi în Occident, unde este de multe decenii o disciplină academică în toată regula, cu masterate şi departamente dedicate exclusiv. Într-un interviu publicat la începutul lunii trecute în Observator cultural, prozatorul Andrew Cowan, autor al unui astfel de ghid literar şi actualul director al masterului de scriere creativă de la University of East Anglia, probabil cel mai bine cotat master de gen din lume, oricum primul (Ian McEwan, Kazuo Ishiguro sau Anne Enright au trecut pe acolo), spune că însuşi Malcolm Bradbury (a nu se confunda nici cu Ray Bradbury, nici cu Malcolm Lowry), cel care a iniţiat programul în anii ’70 şi a predat scriere creativă vreme de peste două decenii, mărturisea că încă nu se lămurise el însuşi dacă scrisul este, la urma urmei, ceva ce se poate preda cu adevărat. „Ceea ce poate face un curs bun de scriere creativă“, spune însă Andrew Cowan în interviul acordat lui Nadine Vlădescu, „este să accelereze dezvoltarea unui tînăr care este deja un scriitor promiţător“. Rămîne însă deschisă problema alegerii celui care să conducă un astfel de program: ar trebui să fie un maestru, un scriitor consacrat sau e suficient un profesor cu experienţă? Conform aceluiaşi Andrew Cowan, important este să nu fie dogmatic sau programatic: „În domeniul scrierii creative a insista ca un profesor să fie un autor de succes este un lucru destul de controversat… De fapt, e important să fi experimentat eşecul pe cît este să te fi bucurat de succes. Cineva care este familiarizat cu eşecul şi care a găsit soluţii la încercările eşuate din trecut, cineva care s-a luat la trîntă cu limba şi forma şi pînă la urmă a învins, care a reuţit să transforme limbajul în ceva eficient, ei bine, acea persoană a făcut deja o călătorie care a echipat-o cu cele necesare unui profesor al scrisului“.
Familiarizată cu eşecul pare să fie şi Nina Munteanu, scriitoare canadiană de origine română (află mai multe la ninamunteanu.com), autoare de literatură science-fiction, care predă cursuri de ştiinţele mediului înconjurător la universitate, dar care organizează şi ateliere de scriere creativă pentru scriitorii începători. Exceptînd Sertarele cu ficţiune, manualul de scriere creativă al Simonei Constantinovici (Bastion, 2009), pe care nu l-am citit, şi Gramatica Fanteziei. Introducere în arta de a născoci poveşti de Gianny Rodari, alte ghiduri de acest fel în limba română nu am găsit, nici în librării, nici pe Internet. Există, desigur, destule eseuri în traducere despre arta scrisului din care poţi învăţa, indirect, foarte multe: Scrisorile către un tînăr romancier de Mario Vargas Llosa (Humanitas), Confesiunile unui tînăr romancier de Umberto Eco (Polirom) sau Cum se ameliorează operele ratate de Pierre Bayard (ART), poate chiar şi Romancierul naiv şi sentimental de Orhan Pamuk (Polirom) sau alte titluri de naratologie, de la Barthes la Toma Pavel, dar dacă ar trebui să fac două recomandări în acest sens, aş zice, fără să stau mult pe gînduri, Bilanţ de Somerset Maugham (Nemira), dar mai ales – şi o să strîmbaţi din nas degeaba – Misterul regelui. Despre scris de Stephen King (Nemira), pur şi simplu cea mai bună carte despre arta scrisului, disponibilă în acest moment în limba română. Carte pe care Nina Munteanu, spre exemplu, nu pare s-o cunoască (în ediţia americană, fireşte) sau, cel puţin, n-o citează. Ar fi meritat, dat fiind că manualul ei de scriere creativă este oricum mai mult o compilaţie din multe alte manuale şi ghiduri de gen. Dacă ar fi să aduc un reproş consistent acestei cărţi este tocmai lipsa de originalitate (originalitatea ţinînd, în acest caz, de personalitatea scriitorului şi de experienţa personală). Nina Munteanu dă suficiente exemple din propriile cărţi, dar, în general, îi citează pe alţii şi reproduce ce a auzit ea însăşi pe la cursurile de scriere creativă la care a participat. S-ar putea spune că este mai degrabă o colportoare de trucuri, reguli şi sfaturi de scriere creativă.
Dincolo de toate acestea, manualul ei, plin de lucruri evidente, stereotipe sau de bun-simţ, poate fi util scriitorilor începători şi, dacă stau bine şi mă gîndesc, nu doar lor, căci mulţi scriitorii români au mari probleme cînd vine vorba de documentare, personaje, dialog ori sintaxă. Nina Munteanu se adresează în special celor care vor să scrie science fiction, dar regulile funcţionează dincolo de gen. (Tot în paranteză fie spus, scriitorii români de science fiction scriu îngrozitor şi ei ar fi primii care ar trebui să citească astfel de manuale.) Multe merită reţinute din cartea Ninei Munteanu, cum ar fi preocuparea pentru documentare, sfaturile pentru un dialog bun (folosirea sugestiilor, evitarea explicaţiilor, a vorbirii întrerupe, a adverbelor etc.) sau pentru o stilistică simplă şi îngrijită (folosirea verbelor active, a tropilor, a lungimii frazelor şi paragrafelor etc.), importanţa revizuirii şi a rescrierii, a relaţiei cu editorii ş.a.m.d. Aproape tot ce spune Nina Munteanu e corect, dar pentru o mai bună înţelegere s-ar fi cuvenit mai multe exemple, şi din cărţi/autori mai cunoscuţi, de preferinţă din clasici. Exemplele pe care le dă sînt destul de obscure, iar cînd foloseşte propria literatură îşi face deservicii. Fragmentul despre cum ar trebui să arate o scenă bună de sex, desprins parcă din Sandra Brown, este, de fapt, contraexemplul perfect: „Buzele lui aproape se atinseră de ale ei: «Întotdeauna obţin ceea ce vreau.» «Ei bine, obişnuieşte-te cu prima ta dezamăgire», zise ea inhalînd mirosul iute şi uleios al transpiraţiei lui, puţin ameţită de faptul că o şi enerva, dar o şi fermeca în acelaşi timp. El se sprijini de ea, trezindu-i în suflet o durere. «Nu!», şopti ea răguşit. Era deja udă“. Din acest punct de vedere, al exemplificărilor, manualul Ninei Munteanu este deficitar şi, ironia sorţii, mai beneficiază şi de o traducere foarte neglijentă: „cover story“ tradus „poveste de copertă“, „romance“ tradus „romanţă“, „literary convention“ înseamnă, în context, simpozion, nu „convenţie literară“ (care e cu totul şi cu totul altceva), iar titlul piesei lui Arthur Miller nu este nicidecum „Moartea unui vînzător“. Dacă însă citiţi în engleză, vă recomand manualele lui Jurgen Wolff.
