La închiderea ediţiei
● Sorin Stoica, Dincolo de frontiere. Opere, Editura Casa de Pariuri Literare, 2012.
Sorin Stoica (27 iulie 1978 – 6 ianuarie 2006) este cel mai tînăr scriitor contemporan căruia i se dedică un volum de opere. Peste o mie de pagini care adună numai literatura, nu şi cercetările academice, din sfera antropologiei culturale şi etnografiei mass-media. Căci Sorin Stoica a terminat Facultatea de Jurnalism din Bucureşti, la a cărei Catedră de Antropologie Culturală a şi predat cîţiva ani, apoi a fost asistent cercetător la Muzeul Ţăranului Român, postúri din care a coordonat, împreună cu Zoltán Rostás, şi două cărţi de istorie orală: Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale şi Televizorul în micul infern. Literatura cuprinsă în acest remarcabil volum de Opere înseamnă, cu totul: un volum de proze scurte (Povestiri cu înjurături), plus alte cîteva grupaje de proze publicate prin volume colective (Povestiri mici şi mijlocii şi Cartea cu Euri), două romane (Dincolo de frontiere şi O limbă comună), Jurnalul (scris în ultimul an de viaţă), publicistica – adunată în volumul Aberaţii de bun-simţ, dar şi alte 400 de articole (din Dilema veche, Suplimentul de cultură, Cultura, Formula AS, Deci, Vatra, dar şi o rubrică, inaccesibilă pînă acum, ţinută într-un cotidian din Cîmpina), corespondenţa electronică, note şi fragmente din agendele rămase inedite.
Excepţia o reprezintă dizertaţia de masterat, inedită din toate punctele de vedere, intitulată Mitul poetului beţiv şi realizată sub îndrumarea profesorilor Şerban Anghelescu şi Vintilă Mihăilescu. (Fac aici o paranteză pentru a remarca, o dată în plus, cît seamănă destinul lui Sorin Stoica şi cel al lui Anton Holban: amîndoi au murit tineri, amîndoi au apucat să scrie cîteva cărţi importante, omogene, care se continuă una pe alta, doar că, în timp ce Holban a avut toată viaţa obsesia morţii, sfîrşind stupid din cauza unei peritonite, Sorin Stoica a dus pe picioare o boală incurabilă, stingîndu-se cu seninătate.) După cum se vede, deşi mort la numai 27 de ani, Sorin Stoica a scris şi a reuşit să şi publice relativ mult (aproape jumătate din cele o mie de pagini ale acestui volum conţin texte inedite), lăsînd în urma lui o adevărată operă, nu doar prin cantitate şi diversitate, dar, consider în continuare, rezistentă şi unică în felul ei, suficient de consistentă, din fericire, pentru a-i asigura posteritatea literară.
Literatura română tînără – am remarcat cîndva – s-a născut, simbolic, odată cu fetusul de pe coperta cărţii sale de debut, Povestiri cu înjurături (2000). O plachetă de povestiri pe care autorul, atunci în vîrstă de 21 de ani, a publicat-o la Paralela 45 pe banii unor SRL-uri din provincie. Sorin Preda scria pe coperta a IV-a: „Cred că, prin acest volum, ceva începe să se întîmple în proza română“. Cîtă dreptate avea! Doi ani mai tîrziu, romanul Dincolo de frontiere a fost primul mare succes al literaturii tinere (neegalat nici pînă azi ca receptare: aprox. 50 de cronici literare), o sintagmă ce avea să intre în conştiinţa publică abia peste cîţiva ani, o dată cu celebra colecţie „Ego. Proza“ a Polirom-ului.
Dar nu despre literatura lui Sorin Stoica vreau să scriu aici – de altfel, voi reveni asupra acestei remarcabile ediţii, volum finanţat de AFCN, însă datorat pasiunii şi determinării lui un cristian şi lui Victor Jalbă-Şoimaru, băieţii aceştia de ispravă de la Editura Casa de Pariuri Literare. Aş vrea să spun cîte ceva despre ce a însemnat pentru mine, criticul literar, descoperirea (literaturii) lui. Căci Sorin Stoica a fost primul scriitor adevărat de vîrsta mea pe care l-am cunoscut, apoi care a şi făcut parte din grupul faţă de care m-am simţit, literar vorbind, cel mai apropiat – Grupul de la MŢR mai fiind format din Cosmin Manolache, Călin Torsan şi Ciprian Voicilă. Îmi dau seama acum, mai mult ca niciodată, că pentru mine a fost, de fapt, un model. Pasiunea şi hărnicia cu care scria, talentul, inteligenţa şi curiozitatea lui, pe toate le admiram. Aş fi vrut să apucăm să ne şi cunoaştem mai bine, să ne apropiem, eventual să devenim prieteni, dar n-a fost să fie. N-aveam de unde şti că totul se va termina în numai cîţiva ani care vor trece ca gîndul.
Îmi amintesc foarte bine momentul în care am ţinut în mînă prima sa carte, Povestiri cu înjurături. Acel fetus de pe copertă, precum o imagine capturată din videoclipul „Teardrop“ de la Massive Attack, mi-a displăcut, dar povestirile, cu întîmplările, personajele şi conversaţiile lor, m-au dat pe spate. Nu mai citisem aşa ceva decît la maeştri. Părea imposibil ca cineva atît de tînăr să scrie cu aşa cunoaştere a oamenilor, a felului lor de a fi şi a vorbi. Atunci n-aveam de unde să ştiu că, de fapt, tocmai asist la naşterea noii literaturi româneşti – atunci, în 2000, nici nu credeam că e posibil să avem cîndva o literatură tînără –, că Nae Stabiliment va deveni un personaj de referinţă sau că va impune pronumele „io“. Sorin părea o excepţie şi, în fond, chiar era.
Lucrurile au continuat să se întîmple foarte repede. Primul său roman, Dincolo de frontiere, avea deja o prefaţă semnată de Radu Cosaşu şi, cum spuneam, a avut parte de cronici cu nemiluita. Numai eu i-am făcut două, în 22 şi în Lettre Internationale – în amîndouă revistele debutînd ca recenzent chiar cu aceste texte scrise despre Sorin Stoica. Îmi dau seama acum că am scris despre toate cărţile lui într-un număr neobişnuit de mare de reviste, inclusiv în cele glossy, evoluînd amîndoi o vreme, umăr la umăr, pe culoare diferite, dar, îmi place să cred, pe acelaşi traseu. Romanului O limbă comună i-am scris prefaţa, iar la revistele unde am lucrat l-am invitat de fiecare dată să colaboreze. Îi plăcea enorm să scrie, o făcea cu uşurinţă şi mereu dădea impresia că are mai multe subiecte decît timp. Din nefericire, aşa şi era.
După moartea lui, i-am dedicat Cartea cu bunici (pentru care a scris un text, fără însă a mai apuca să vadă şi volumul tipărit), am vorbit despre el în conferinţe şi l-am băgat în cataloage de prezentare a literaturii române în străinătate. Am crezut dintotdeauna şi cred în continuare în cărţile lui Sorin Stoica, de care m-am despărţit, literar vorbind, foarte greu. Nu m-am împăcat niciodată cu faptul că nu voi mai avea noi texte scrise de el, că nu voi mai avea privilegiul să scriu şi despre alte cărţi ale sale. N-am vorbit niciodată la lansarea vreuneia din cărţile lui, dar l-am citit fascinat indiferent că scria povestiri sau „texte“, publicistică sportivă (amîndoi am fost fanii lui Zlatan Ibrahimovici, un mare stilist printre fotbalişti – cunoscătorii ştiu ce spun), reportaje de mediu, cercetare academică sau e-mail-uri. Pe măsura inteligenţei lui erau doar naturaleţea şi verva. Avea mereu ceva de spus sau de scris şi făcea ca totul să sune interesant, indiferent de cît de neînsemnat era subiectul respectiv. Am acceptat destul de tîrziu că noua literatură va continua şi se va contura, de fapt, şi fără el, scriitorul în care criticul din mine credea atît de mult.
Am avut, o dată în plus, revelaţia faptului că Sorin Stoica transforma totul într-o chestiune de viaţă şi literatură (cele două fiind extrem de legate în ceea ce-l priveşte), cînd am ţinut în mîini agendele rămase de la el. Şapte agende pline cu de toate: notaţii de jurnal, draft-uri de povestiri, liste de cărţi şi de scriitori, liste cu subiecte şi idei de proze, fişe de personaje, componenţe ideale ale naţionalei de fotbal, dedicaţii, lexicoane, desene. Am petrecut zile în şir răsfoind deopotrivă emoţionat şi amuzat agendele lui Sorin, bucurîndu-mă de laboratorul lui literar, dar, mai ales, fantazînd la ce ar fi putut urma.
Din fericire, Sorin Stoica a scris suficient cît să aibă o operă chiar şi la numai 27 de ani, iar acest volum de opere spune totul despre talentul, forţa sa narativă, uşurinţa şi plăcerea cu care scria. Pentru mulţi, această ediţie va fi o consolare, dar, în ceea ce mă priveşte, e mai degrabă un motiv de imensă frustrare. Pentru că, o dată în plus, am convingerea că nimeni niciodată nu va mai scrie ca băiatul ăsta.
