De la podul de flori la puntea de cărţi
● Vin moldovenii! La Tîrgul de Carte Gaudeamus, invitată de onoare e Republica Moldova. O iniţiativă în acelaşi timp firească şi bizară. E un gest firesc, căci niciodată pînă acum nu a existat vreo acţiune mai coerentă şi mai amplă de promovare a literaturii moldoveneşti în România; utilitatea unei asemenea acţiuni e evidentă. Însă invitaţia adresată Moldovei de a se prezenta la Tîrgul de Carte de la Bucureşti e ciudată. De regulă, la astfel de evenimente sînt invitate literaturi străine, culturi diferite, cărţi dintr-o altă limbă; acum, avem parte de o altă literatură (în) română. Una pe care – oare de ce? – nu o cunoaştem mai deloc. În România, literatura moldovenească e literatură străină!
Adevărul e că, de fapt, relaţiile (culturale şi nu numai) României cu Moldova sînt parazitate de un patriotism romantic, care se exprimă în sloganuri sforăitor-festiviste sau nostalgico-resemnate, dar şi, uneori, de cealaltă parte a Prutului, de o atitudine profund românofobă, specifică unei bune părţi a elitelor (post)comuniste rusofile. Pe de o parte, avem podul de flori, pe de altă parte, avem miile de moldoveni care şi-au luat paşaport românesc doar ca să poată pleca, fără viză, în Europa occidentală; pe de o parte, avem sloganuri gen „Basarabia e România“ şi tot felul de unionişti copleşiţi de importanţa misiunii lor, pe de altă parte, avem micul trafic trasfrontalier cu tutun ieftin şi alte ierburi de primă necesitate; avem ediţii ale ziarelor româneşti şi antene ale posturilor tv la Chişinău, dar şi un Dicţionar moldovenesc-român apărut acum cîţiva ani sub egida Academiei de Ştiinţe din Moldova (şi reeditat recent); şi aici şi dincolo avem frustrări şi viziuni resentimentare, dar nu ştim prea bine, nici noi, nici ei, cine ce-a mai publicat, în limba română, la Bucureşti sau la Chişinău.
„Ambasadori“ informali ai literaturii basarabene în România sînt Vasile Ernu (Născut în URSS) şi fraţii Alexandru şi Mihail Vakulovski. Numele lor sînt cele mai vizibile pe piaţa de carte din România. Succesul lor ar fi putut atrage şi alte pătrunderi ale unor autori moldoveni în librăriile de aici. Însă literatura basarabeană nu s-a „vîndut“ niciodată ca atare – adică nu a devenit un brand în sine. Probabil că autorii din Moldova (puţini la număr) preferă să adopte identitatea culturii române, considerată majoră; sau poate că editurile româneşti care-i publică preferă să-i „ambaleze“ în colecţiile generale de literatură română şi nu mai insistă pe diferenţele culturale tocmai pentru a nu-i include într-o nişă oricum infimă. Una peste alta, autorii moldoveni publicaţi în România nu contribuie, de fapt, la profilarea unei literaturi basarabene. Ceilalţi – cei care publică (doar) în Moldova, sînt aproape necunoscuţi aici.
Foarte activă în România, editura Cartier de la Chişinău propune o comunicare eficientă şi oferă, cel puţin la Bucureşti, o vizibilitate destul de bună pentru cîţiva autori din Moldova. E un efort remarcabil, dar insuficient dacă nu e susţinut şi prin alte iniţiative. Căci, pentru a pune în discuţie dilemele identitare de aici şi de acolo, cel mai bun lucru ar fi să înlocuim podul de flori cu o punte de cărţi.
● O încercare de normalizare a acestei relaţii complicate a avut loc în ultimul an, odată cu programul iniţiat de directorul Institutului Cultural Român de la Chişinău. Petre Guran a înţeles foarte bine că, în cazul specific al ICR din Republica Moldova, trebuie trecut dincolo de sintagma „export/import cultural“. Guran a propus o perspectivă multiculturală perfect adecvată situaţiei speciale a celor două ţări cu o limbă şi o cultură comune şi o viziune ce promitea o relaţie echilibrată. Am aflat, recent, că şi Petre Guran a fost schimbat din funcţie de către noul preşedinte ICR, Andrei Marga... Păcat de acel început promiţător.
