Decupajele memoriei

● Ovid. S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2012. 

Bi(bli)ografia criticului Ov.S. Crohmălniceanu este plină de lumini şi umbre, de date şi evoluţii contradictorii. În deceniul stalinist, a fost, alături de Mihail Novicov, Silvian Iosifescu, Nicolae Moraru sau Ion Vitner, unul dintre cronicarii literari oficiali ai regimului dejist, semnatar al mai multor volume de critică şi eseistică literară programatică, culminînd cu volumul Pentru realismul socialist (1960), în care legitima estetic literatura de partid. La un moment dat a fost acuzat el însuşi de cosmopolitism şi deviaţionism, dar tot lui i s-au comandat, cîţiva ani mai tîrziu, studii de recuperare şi revalorificare ale unora dintre clasicii interbelici interzişi. Alonja intelectuală superioară faţă de ceilalţi corifei ai proletcultismului şi realismului socialist i-a permis, din fericire, oportunistului critic să se schimbe la faţă şi să scrie Literatura română şi expresionismul (1971) şi Literatura română între cele două războaie mondiale (1966-1975), două cărţi substanţiale şi esenţiale pentru cultura română, serioase, exacte şi curate, bine documentate, care rezistă şi astăzi. Cinci prozatori în cinci feluri de lectură (1984) este o altă carte de critică literară care dă dovada inteligenţei sale teoretice şi hermeneutice. Amator de romane poliţiste, prozatorul Ov.S. Crohmălniceanu a scris şi două volume de Istorii insolite (1980, 1986), devenite clasice ale literaturii fantastice de la noi şi a condus Cenaclul Junimea unde a fost naşul generaţiei ’80, iniţiind şi prefaţînd celebra antologie de proză scurtă Desat 83. În 1990 a fost primul preşedinte al juriului Uniunii Scriitorilor, pentru ca în 1993 să se autoexileze la Berlin, unde a şi murit şapte ani mai tîrziu.

Amintirile deghizate – a cărora primă ediţie a apărut în 1994 la Editura Nemira – sînt memoriile „alese“ ale acestui controversat personaj, căruia Ioana Pârvulescu îi face un excelent portret în prefaţa cărţii pe care o numeşte pertinent „istorie literară trăită“. De altfel, medalioanele memorialistice realizate aici de Ov.S. Crohmălniceanu sînt dedicate, în prima parte, clasicilor interbelici pe care criticul a avut ocazia să-i întîlnească pe cînd aceştia ajunseseră la bătrîneţe – Camil Petrescu, Arghezi, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu şi Sadoveanu, dar treptat intră în scenă şi alţii, precum Nichifor Crainic, Victor Eftimiu, Paul Celan, Marin Preda, Ion Caraion sau optzeciştii. Remarcă foarte bine Ioana Pârvulescu faptul că prima parte a amintirilor poartă semnele discipolatului, pentru ca, pe măsură ce timpul trece, scriitorii evocaţi să fie egalii şi prietenii criticului, devenit în final mentorul optzeciştilor, şi că nici un scriitor nu iese diminuat din aceste amintiri. Apropiat de ei din admiraţie, bun cunoscător al operei fiecăruia, beneficiind şi de ochiul de prozator cu care-i urmăreşte cînd se află în preajma lor şi cu care acordă mare atenţie detaliilor, criticul-memoralist reuşeşte să le facă nişte portrete memorabile, pătrunzătoare, emoţionante, pline de umor, chiar şi atunci cînd vorbeşte despre defectele lor. Dincolo de latura umană pronunţată a acestor amintiri dominate de greutăţile bătrîneţii şi bolilor şi de umilinţele epocii, anecdotica este însă foarte importantă şi Ov.S. Crohmălniceanu îi acordă atenţie chiar şi atunci cînd nu este la prima mînă. De altfel, criticul îşi ia precauţii subliniind latura subiectivă şi capricioasă a memoriei şi felul în care experienţele au fost trăite conform unei „ecuaţii sufleteşti personale“ şi dă dovadă de prudenţă atunci cînd afirmă că a evitat să scrie despre cei în viaţă. Legat de acest aspect, la apariţia primei ediţii, i s-a reproşat tocmai faptul că amintirile „deghizează“ istoria, selectînd aspectele mai puţin deranjante, ignorînd şi ocolind marile probleme ale biografiilor unora dintre cei evocaţi sau ale epocii. Din acest punct de vedere, amintirile lui Ov.S. Crohmălniceanu rămîn „deghizate“ prin absenţa informaţiilor, explicaţiilor, datelor şi numelor care se opresc în punctul în care pentru istoricii literari sau politici ai perioadei ar fi început să capete cu adevărat însemnătate. Ov.S. Crohmălniceanu nu explică, nu face dezvăluiri, nu acuză, este un actor şi un martor resemnat al istoriei literare, care-şi stăpîneşte şi îndulceşte memoria pentru a nu face rău nimănui. Gesturile şi vorbele personajelor rememorării sale nu sînt puse în context, unele aspecte sînt ignorate, evitate, expediate sau minimalizate, unele nume sînt trecute sub tăcere, astfel încît aceste memorii apar ca nişte decupaje personale ce fac nereperabilă imaginea de ansamblu a unei epoci literare teribile marcate de procese, cenzură, interdicţii de tot felul. Vorbeşte doar despre „fatalul tribut adus vremii“ şi cu asta expediază culpe, vinovaţi, mecanisme pe care doar le lasă să se-nţeleagă. Fără bibliografie suplimentară, dimensiunea politică şi istorică a acestor amintiri literare nu se conturează suficient, sînt prea multe zone de indeterminare, iar decupajele memoriei lasă multe lucruri nespuse.

Din fericire, ceea ce pierd şi nu oferă prin această prudenţă ori seninătate, amintirile criticului compensează prin portretele, latura umană şi anecdotica despre care vorbeam mai sus. Din acest punct de vedere, paginile lui Ov.S. Crohmălniceanu sînt grozave. Aflăm, astfel, tot felul de trivia literare şi nu numai: Camil Petrescu a propus unor producători italieni ideea unui film despre viaţa lui Ştefan cel Mare; un elogiu în versuri al găinii scris de Arghezi, interpretat fiind ca o critică a scumpirii ouălor, a produs reproşuri la nivel ideologic: „Zi cu zi, îmi faci cadou, / Puică galbenă, un ou, / Şi nici n-ai avut habar / Că-mi laşi zilnic în cuibar, / Parcă lunecat din cer, / Dintr-o stea, un giuvaer“; Gerda Barbilian l-a silit pe Ceauşescu să revină asupra unui proiect de lege care interzicea deţinerea cîinilor în apartament; manuscrisul ultimului roman al Hortensiei Papadat-Bengescu, care mărturisea că nu l-a putut citi pe Proust, s-a pierdut (dar aflăm din nota de subsol a editurii că între timp s-a găsit şi tocmai se află sub tipar); Călinescu citise o povestire de-a lui Kafka în franceză şi-l impresionase; vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale, Sadoveanu se deplasa cu o gardă personală înarmată şi e posibil să fi făcut fatala congestie cerebrală de la o rădăcină de ginseng (de altfel, capitolul dedicat lui Sadoveanu, care conţine şi o splendidă rememorare a unei excursii cu bărcile în Deltă a scriitorilor în timpul căreia, cu pantalonii daţi jos şi rămas în chiloţi, G. Călinescu merge în picioarele goale prin nămol, mi se pare, de departe, cel mai reuşit literar); Tristan Tzara a vizitat România în 1947 şi s-a arătat „fascinat“ de numărul unic în 13 exemplare din scandaloasa revistă Pula, scos (la 1 octombrie 1931) de Paul Păun, Gherasim Luca, S. Perahim şi Aurel Baranga; Günther Grass a vizitat România comunistă cu ocazia unei expoziţii de carte; ca să cucerească o femeie, Paul Celan „s-a aşezat turceşte, la picioarele ei, dezbrăcat de cămaşă, ca un sclav“; interesat de hasidism, Nichifor Crainic l-a citit pe Martin Buber; Marin Preda a trebuit convins să citească Ulise, care se pare că i-a plăcut; romanul colectiv al desantiştilor, Autobuzul cu însurăţei, n-a mai fost publicat şi din cauză că Bedros Horasangian şi-a retras capitolul pentru că „se considera un scriitor independent“... Unele scene sînt foarte emoţionante, cum sînt cele în care Hortensia Papadat-Bengescu îl primeşte pe tînărul critic aşezată în umbră pentru a nu i se vedea chipul îmbătrînit sau cînd sînt consemnate ultimele vorbe şi gesturi de dinaintea morţii ale lui Camil Petrescu („Lăsaţi-mă să mor!“) sau G. Călinescu („plîngea în hohote, nu voia să moară“). O carte tristă, plină de umor, cu portretele oamenilor din spatele scriitorilor şi cu amintiri nepreţuite despre ei.