Debut la preţ redus
● Constanţa Roşoiu, Preţul corect, Editura Cartea Românească, 2012.
Spuneam săptămîna trecută că 2012 a fost, cel puţin pînă acum, un an foarte slab pentru proză, dar că la tîrgul de carte îşi vor lansa noile romane, printre alţii, Radu Aldulescu, Filip Florian şi Florina Ilis, ceea ce ar mai putea salva onoarea pierdută a acestui gen care, în ultimii doi-trei ani, a dat cîteva cărţi bune, deja traduse. Proza scurtă pare însă în continuare fragilă şi nebăgată în seamă. Anul trecut am avut ce citi (deşi, îmi amintesc că am fost şi atunci nemulţumit), comeback-ul lui T.O. Bobe – Contorsionista (Humanitas), best of-ul lui Răzvan Petrescu – Rubato, (Curtea Veche), plus trei debuturi, unul în gen, al lui Bogdan O. Popescu – Viaţă de aruncat (Polirom), şi două absolute, ambele la Casa de pariuri literare, Mihai Mateiu cu Oameni şi Lavinia Branişte cu Cinci minute pe zi, ambele remarcabile şi despre care am scris pe larg la vremea lor.
De altfel, remarcam, la bilanţul făcut anului editorial 2011, faptul că editurile mari păreau deja să fi pierdut monopolul pe debut şi pe literatura tinerilor. De la momentul din 2004, cînd Polirom a dat un mare vot de încredere literaturii tinere, debutînd şi lansînd în doi-trei ani un număr impresionant de noi autori, de la acel moment de revitalizare şi efervescenţă editorială pare să fi trecut o veşnicie. În acei ani, pe trendul iniţiat şi întreţinut de Polirom, se activaseră şi editurile mai mici (Paralela 45, Curtea Veche, Aula) care mai toate intraseră pe piaţa debuturilor, dar şi Humanitas, unde, la un moment dat, au debutat cîţiva scriitori interesanţi într-o colecţie de proză care n-a rezistat însă foarte mult. Preluarea editurii Cartea Românească de către Polirom a însemnat însă şi predarea unei ştafete, majoritatea debuturilor, deopotrivă, în proză şi poezie, fiind, ani buni, publicate de revitalizata editură care, practic, în 2006 scosese deja de pe piaţa de poezie edituri precum Vinea, Pontica sau Paralela 45, edituri care nu (şi-)au mai revenit, practic, niciodată pe acest culoar. Între timp însă, în timp ce proza tînără apărea tot mai puţin la Polirom, colecţia de poezie de la Cartea Românească (care, la un moment dat, edita şi CD-uri cu poeţii citindu-şi versurile) n-a ţinut nici ea prea mult timp strocul şi, în ultimii doi-trei ani, a pierdut terenul în faţa noilor edituri mici şi chiar foarte mici (Casa de pariuri literare, Charmides, Institutul Blecher, Tracus Arte, Herg Benet, Pandora M sau mai vechea Brumar). Acestea au scos titluri mult mai interesante, preluînd rapid literatura tinerilor, în special debuturile, ba chiar reeditînd şi cărţile mai vechilor generaţii de scriitori care au început să „migreze“ dinspre editurile mari. Humanitas a revenit, parţial, prin publicarea cărţilor cîştigătoare ale concursului de debut UniCredit-Ţiriac, dar cele mai bune debuturi din ultimii ani, deopotrivă în poezie şi-n proză, n-au mai apărut la marile edituri care, între timp, nici de reeditări (la un moment dat, acestea luaseră amploare la Paralela 45, Corint şi Polirom) nu mai sînt interesate – excepţia notabilă fiind colecţia de Opere complete de la Polirom dedicată însă doar unei mîini de scriitori. Reversul faptului că literatura tinerilor este acum încurajată şi publicată masiv de noile edituri ar putea fi, ceea ce sper să nu devină o constantă, „prematurizarea“ debuturilor. În acest an am remarcat – sper să fie doar o impresie – şi înmulţirea debuturilor grăbite, nerelevante sau superficiale. N-ar fi recomandabil ca lipsa de interes şi de încredere în noii scriitori a editurilor mari să fie „concurată“ acum de entuziasmul insuficient selectiv al editurilor mici.
Revenind la proza scurtă bună „nepublicată“ anul acesta, pînă acum am recenzat un singur volum: Liviu Antonesei, Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia (Polirom), situaţie, conform propriei arhive, fără precedent. De aceea m-am bucurat să aflu că volumul premiat la ediţia de anul acesta al concursului de manuscrise al USR este de proză scurtă. Bucuria însă n-a ţinut mult, căci Preţul corect, cartea de povestiri a Constanţei Roşoiu (n. 1978), este, în cele mai bune pagini ale sale, mediocră. (Ar putea sta foarte bine alături de romanul Lilianei Lazăr, Pămîntul oamenilor liberi, publicat anul acesta de Editura Trei.) De altfel, menţiunea că povestirile din acest volum au fost premiate la diverse concursuri naţionale de proză scurtă sau de creaţie literară pentru elevi şi studenţi, concursuri în care, mă grăbesc s-o spun, nu am nici cea mai mică încredere, această menţiune, aşadar, a fost, pentru mine, un semn rău din start. Asta în ciuda recomandării de pe coperta a patra a lui Radu Aldulescu, o recomandare, de altfel, complet inadecvată, falsă de-a dreptul, atunci cînd vorbeşte despre „lumea moromeţiană“, „drama omenescului frizînd umanitatea“ sau „originalitatea“ volumului. Absolut nimic din toate acestea în cartea Constanţei Roşoiu, ale cărei povestiri, zece la număr, sînt, stilistic şi narativ, nişte compuneri primitive pe tema nenorocului şi a nenorocirii în viaţă, texte lipsite de orice fineţe, mai ales dpdv psihologic (căci autoarea este absolventa unei facultăţi de psihologie), cu oarecare momente de oralitate rurală acceptabilă, fără însă a se ridica la nivelul Veronicăi A. Cara din volumul de povestiri Baba Lina, spre exemplu. O femeie îşi părăseşte bărbatul beţiv; o alta, folosindu-se de o procură, goleşte contul unei bătrîne care-şi lăsase averea unor nepoţi apăruţi în ultima clipă; o altă femeie are coşmaruri cu un episod de agresiune din trecut (coşmarul/visul premonitoriu este, de altfel, nelipsit din aceste povestiri); un autobuz cu nuntaşi are un accident (o temă recurentă în aceste proze, unde accidentul rutier apare de cîteva ori); o fată începe să se prostitueze şi este agresată de un client (da, şi agresiunea e o temă recurentă); un bărbat se sinucide; apoi un băiat se sinucide; un bărbat, care-şi pierduse un braţ în urma unui accident, moare... Agresiune-coşmar-sinucidere sau vis premonitoriu-accident-moarte în diverse combinaţii – cam asta ar fi schema ideală a literaturii Constanţei Roşoiu. Uşurinţa cu care, în doar cîteva pagini, se întîmplă toate aceste nenorociri („drama omenescului frizînd umanitatea“, cum spune Radu Aldulescu) povestite pe un ton fals ori într-un stil melodramatic-sentimentaloid („smerenie asumată pas cu pas“) poate fi explicată doar prin aspiraţia admirabilă, dar naivă a autoarei: „Întotdeauna am simţit literatura ca pe lumina şi iluminarea ce-mi permit să înţeleg realitatea în toate profunzimile ei şi să empatizez cu oameni din cele mai diverse categorii sociale“.
Nici nu mă mai leg de chestiuni ce ţin de stilistică (sute de semne de exclamare; trei puncte folosite, în medie, cam de zece ori pe pagină; clişee sau formulări involuntar comice: „fereastra lăsa să pătrundă în încăpere lumina naturală“), trec direct la adevărata problemă. Lipsa talentului şi a cunoaşterii literare îi aparţin autoarei, dar vina pentru publicarea acestei cărţi în această formă (sub)mediocră le aparţine, de fapt, celor care au premiat-o şi au publicat-o. Tot ei sînt responsabili pentru ceva şi mai grav: încrederea prematură sau nejustificată pe care i-au dat-o scriitoarei în literatura sa încă neformată, plină de naivităţi, defecte şi carenţe. Insuccesul pe care-l va avea această carte va fi, de fapt, opera lor.
