Intelectualii faţă cu Puterea
● Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Editura Humanitas, 2011.
Această a nu ştiu cîta carte remarcabilă a istoricului Lucian Boia este, fără îndoială, cartea anului trecut. Documentată în mare parte din arhive nepublicate şi scrisă cu detaşare, Capcanele istoriei s-a dovedit a întîlni un semnificativ orizont de aşteptare. După nenumărate demascări, polemici şi cărţi-dosare – unele exagerate, altele indulgente, pasionale oricum – privind trecutul ideologic problematic al unor intelectuali din Interbelic, era timpul unei priviri de ansamblu detaliate şi echilibrate, deopotrivă a unei contextualizări şi retrospective. De aceea, mă voi opri, în cele ce urmează, la cîteva aspecte pe care Lucian Boia le scoate în evidenţă mai bine decît alţii şi la cazurile unde nuanţează şi schimbă uşor accentele.
Refacerea, chiar şi în linii mari, a contextului socio-cultural, pe lîngă cel politic, este, la Lucian Boia, esenţială pentru a înţelege ce însemnau atunci concepte precum „democraţie“ şi „naţionalism“, foarte diferite de ceea ce înţelegem noi astăzi prin ele: „Pentru mulţi intelectuali români ai anilor ’30, naţionalismul trecea înaintea democraţiei. Atitudine cu rădăcini istorice. Sentimentul românilor, odată cu cristalizarea ideologiei naţionale, a fost acela că sînt împresuraţi de străini. Transilvania era sub unguri, Bucovina sub austrieci, Basarabia sub ruşi. În principatele autonome – Ţara Românească şi Moldova – multă vreme guvernaseră grecii şi o bună parte a aristocraţiei şi a burgheziei era de origine greacă sau amestecată cu elemente greceşti. În drumul spre modernitate, ponderea străinilor a fost substanţială. Spre deosebire de sate, esenţial româneşti, oraşele erau cosmopolite, cuprinzînd un număr apreciabil de «neromâni». Situaţia aceasta a fost de natură să creeze frustrări, un adevărat complex naţional.... În oraşe, românii continuau să fie minoritari. În acest context trebuie înţeles visul unei Românii româneşti: în fond pentru asta se făcuse România. Ce rost avea – în accepţia vremii – o Românie care să nu fie decît parţial românească? Multiculturalismul nu era încă la ordinea zilei. Naţiunea presupunea un proces unificator.“ Cifrele statistice cu privire la componenţa etnică a provinciilor româneşti explică psihoza faţă de străini, în general, şi faţă de evrei, în special; deja majoritari în mediul citadin, proporţional mai numeroşi ca intelectuali şi, avînd relativ blocate profesiile din administraţia publică, magistratură sau armată, aceştia s-au concentrat în sistemul economico-financiar şi în profesiunile liberale (medici, avocaţi, jurnalişti): „Suprareprezentarea în unele direcţii era la fel de accentuată ca subreprezentarea în altele, doar că era mai vizibilă şi denunţată de naţionalişti ca un pericol, mai ales atunci cînd intra în discuţie acapararea economiei ţării şi influenţa evreilor ca formatori de opinie“. Cunoscînd acest context social dezechilibrat etnic şi raportîndu-l idealului unui stat naţional în care trebuia sprijinit elementul românesc, abia atunci se poate înţelege natura antisemitismului din epocă unde „nu era în discuţie condiţia «spirituală» a «semitului», ci condiţia socio-culturală a evreului“, precum şi natura rasismului ca o percepţie strict intelectuală, în termeni de trăsături specifice, nu ideologică, politică sau xenofobă. Istoria nu apucase să compromită aceşti termeni şi aceste atitudini, făcîndu-le sinonime cu crima.
Parcă anticipînd cartea lui Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism (Editura Curtea Veche, 2012), Lucian Boia acordă aceeaşi atenţie sociologului Dimitrie Gusti, „un al treilea mare «adunător» de tineri“; acesta, deşi „deloc ideolog“, fiind un maestru şi un model pentru mulţi tineri din interbelic, rămas însă în umbra „cazului“ Nae Ionescu şi al mult mai celebrilor săi discipoli. O altă deplasare de accent fiind constatarea că tinerii intelectuali tentaţi în epocă de comunism nu erau mai puţini decît cei simpatizanţi ai legionarismului, doar că partidul comuniştilor se afla în clandestinitate, iar numele de la dreapta aveau ceva mai multă greutate în epocă: Cioran, Noica, Vulcănescu, Eliade. Faţă de acesta din urmă, Lucian Boia are o atitudine binevenit nuanţată: „Departe de a conduce la crimă şi totalitarism, în viziunea lui Eliade legionarismul însemna dragoste şi libertate, înălţare şi purificare spirituală. Indiferent cum vedem lucrurile astăzi, corect este să luăm în seamă nu numai isoria pe care o ştim, ci şi istoria în care credea cu naivitate Eliade (aceeaşi problemă, în extrema cealaltă, a intelectualilor comunişti: o teribilă naivitate istorică)... În galeria antisemiţilor români, el se aşază probabil printre cei mai puţin antisemiţi. Şi, paradoxal, se manifestă şi ca filosemit. Ţinuse să precizeze că nu trebuie confundat «naţionalismul cu fascismul şi românismul cu antisemitismul»... Convingerea lui (şi nu doar a lui) este că românii trebuie să se emancipeze de sub străinii care-i împiedicau să-şi împlinească menirea în lume. În mod ciudat pentru o privire actuală, respectul pentru evrei se combină, din motive de românism, cu dorinţa ca evreii să-i lase pe români în pace! Dacă e antisemitism – şi e într-un sens –, se cade a fi precizat ce fel de antisemitism este. Nu e un antisemitism «primar», fundamental, ci derivat şi conjunctural. Mai tîrziu, cînd Culianu îl îndemna să se explice, Eliade i-a replicat că, după Auschwitz, o asemenea explicaţie nu mai poate fi înţeleasă. A rămas cu sentimentul – parţial justificat – al unei neînţelegeri şi al unei nedreptăţi“. (pp. 89-91) Nu ar fi vorba, aşadar, de o trădare a intelectualilor, cît de o trădare a Istoriei.
Şi alte profiluri primesc nuanţări şi deplasări de accente: Eugen Ionescu apare drept un fricos („e curajos cînd se războieşte cu oamenii de litere, dar deloc atunci cînd are în faţă curente sau structuri care – crede el – ar putea să-l zdrobească“; a scris şi publicat piesa Rinocerii în... 1960: „ar fi fost interesant să o scrie în România, la timpul potrivit, şi nu în Franţa, cînd totul devenise istorie“). Eugeniu Coşeriu se arată, în studenţia sa legionară, feroce; la fel Iorgu Iordan, epurator universitar comunist plin de zel după 1945, cînd Camil Petrescu se dovedeşte, ca sub orice regim, un caraghios, un oportunist şi colaboraţionist, ca şi Ion Barbu sau Călinescu (printre cele mai dezamăgitoare personaje ale cărţii) sau Cezar Petrescu, nu însă şi Tudor Vianu „cel mai ponderat dintre «colaboraţionişti», exact opusul avîntatului Călinescu“. În timp ce Sadoveanu face figura unui imperturbabil, iar Gala Galaction îşi „spovedeşte păcatele“ în jurnal, cazul Tudor Arghezi este nuanţat: „«Colaborarea» sa cu regimul comunist intervine abia pe la mijlocul anilor ’50, după o destul de lungă traversare a deşertului. Chiar şi atunci păstrează o relativă decenţă. Comunismul arăta că se instalase pentru multă vreme. Un scriitor care voia să fie citit n-avea de ales... Spre deosebire de mulţi alţii, n-a ţinut trena partidului comunist în calea lui spre putere“. Cei care tac cu totul: Blaga, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Ion Vinea, Ionel Teodoreanu, Păstorel Teodoreanu. Un naiv se arată Dimitrie Gusti care se întoarce din America în 1947 doar pentru a muri, ca şi Emil Racoviţă, în marginalizare şi mizerie. S-a spus că lipsesc figurile lucide ale intelectualilor care n-au căzut în „capcanele istoriei“. Nu lipsesc (E. Lovinescu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu sau Vladimir Streinu), doar că nu se află în prim-planul cărţii, miza fiind alta.
În sfîrşit, o ultimă idee demnă de reţinut şi aprofundat: „«Rezistenţa prin cultură» a fost foarte adesea o «evadare prin cultură». Şi evadarea e o formă de rezistenţă, dar forma cea mai evanescentă şi cea mai puţin de temut, la nevoie chiar acceptabilă, pentru Putere“.
