Decalogul

Cine şi-ar fi putut imagina că, doar în Anglia, există peste o sută de mii de biografii şi monografii ale lui Iisus din Nazareth? Iisus a fost, fără îndoială, „cea mai importantă fiinţă... din istorie“, cum ne asigură, gîndindu-se în primul rînd la influenţa sa, Paul Johnson în Viaţa lui Iisus povestită de un credincios (trad. Humanitas, 2011), iar reluarea, mereu de la capăt, în toate amănuntele şi nuanţele, a scurtei sale vieţi pe pămînt este, pentru biograf, o dovadă de statornicie şi curaj. Cu atît mai mult pentru un personaj ca Paul Johnson – jurnalist incisiv, dar şi catolic conservator, istoric şi, o perioadă, consilier al lui Margaret Thatcher, dar şi un critic acid al modernităţii secularizante – Viaţa lui Iisus... este şi o formă neaşteptată de expunere. O expunere de sine, fără îndoială, căci această biografie nu e scrisă nici de jurnalistul din Intelectualii, nici de istoricul lumii moderne, ci de creştinul practicant, asumîndu-şi credinţa în felul apostolului Pavel, ca „dovedire a lucrurilor nevăzute“.

Dacă vrei să urci la Ierusalim, venind dinspre Galileea (cu speranţa ca, odată, să faci şi drumul înapoi), cartea aceasta a lui Paul Johnson te poate însoţi, cu limpezimea ei edificată, mai bine ca orice ghid de călătorie. Lectura atentă şi repetată a Evangheliilor, profunda cunoaştere a lumii acesteia „crude şi nesăbuite“ şi, mai ales, surdina pusă unor convingeri clare se regăsesc în această relatare directă, cu referinţe minime, dar cu o continuă mobilizare interioară în susţinerea propriilor afirmaţii. În acest sens, biografia lui Iisus scrisă de Johnson este un itinerariu al bucuriei de a redescoperi (de această dată, în scris) etapele unei vieţi exemplare, de a relua – simplu şi direct – mesajul unei fiinţe excepţionale. Desigur, nu întîmplător, Paul Johnson insistă asupra înzestrării poetice a lui Iisus (moştenite de la mama sa), a forţei de atracţie pe care învăţăturile sale o exercitau şi datorită felului neobişnuit în care erau exprimate: „Adevărul e că Iisus nu era nici orator, nici predicator, ci mai degrabă poet. Gîndea, judeca şi vorbea ca un poet – cu imagini, străfulgerări şi metafore inspirate de natură. Învăţîndu-i pe oamenii care-l ascultau, Iisus reuşea să le transmită imaginile, să-i facă să le vizualizeze. Era poet al virtuţii, bard al dreptăţii, menestrel al iubirii divine. Vorbirea lui era o rapsodie, iar în predici, discursul lui era plin de palinodii şi poeme.“

Poezie de limbaj, poem filozofic dramatizat şi strălucitor în noutatea sa, Evangheliile nu erau simple comentarii sau relatări, ci ipostaze ale misterului, parte din el şi cale de înţelegere directă, prin participare. Ele par a fi – prin citire, recitire, reinterpretare personală – pregătirea privilegiată pentru „ultimele şapte cuvinte“, pentru tăcere, dar şi pentru transmiterea celor „zece porunci noi“ pe care s-a întemeiat creştinismul. Capitolul dedicat acestui testament în biografia lui Iisus scrisă de Paul Johnson este nu doar centrul cărţii, ci şi motivul precizării perspectivei sale implicate – aceea a credinţei asumate limpede, fără echivoc. În acest punct, mai mult ca oriunde, autorul „practică“ – pe urmele subiectului său exemplar – un fel de imitatio Christi cu armele jurnalistului, însă şi înţelegînd faptele istoric, din mai multe puncte de vedere, şi mai ales din acela al discipolului fidel. Enunţate, comentate şi practicate (în scris, sub ochii noştri), ele reprezintă un breviar esenţial al moştenirii christice: omul nou; acceptarea universalităţii; egalitatea dintre oameni, în chestiunile ultime; iubirea în pofida oricărei evidenţe; mila ca bunăvoinţă – un soi de „poezie morală“; echilibrul în toate; cultivarea „vederilor largi“; căutarea şi recunoaşterea „adevărului integral“; exercitarea puterii cu respect pentru cei lipsiţi de putere; curajul.

Am citit cartea aceasta cuceritoare urcînd de la Nazareth spre Ierusalim, pe lîngă Samaria şi Marea Moartă, şi coborînd apoi spre Mediterană, într-o călătorie „de solidaritate“ cu cineva care-şi dorea dintotdeauna să facă acest drum. Am trecut, la fel ca ultima dată, prin toate încercările pe care neaşezarea, neliniştea, necugetarea le fac, în anumite împrejurări, de netrecut. Am recunoscut însă în jur – în acea ţară parcă şi mai contorsionată de război şi discriminare, în care, cum spunea un agnostic de temut, doar cerul a mai rămas ca pe vremea lui Iisus – şi bunăvoinţa, şi iubirea, şi acceptarea, şi echilibrul. Şi, foarte aproape, în mereu privilegiatul grup de la Stavropoleos, o cultivare a curajului în toate aceste atitudini: curajul diferenţei, curajul propriilor opinii, curajul iubirii în cunoştinţă de cauză, curajul asumării de sine. Poate curajul nu e virtutea virtuţilor (deşi, pentru mine, încă este), însă el poate fi începutul oricărei înţelegeri veritabile.