ARTE PERFORMATIVE

Textul lui Mimi Brănescu despre universul în derivă al satului românesc (nu că urbanitatea mioritică nu ar fi la fel de lipsită de busolă) face carieră. După montarea lui Alexandru Dabija de la Teatrul Act, cu Marcel Iureş în rolul tatălui – un spectacol bine închegat –, Andrei Cohn a făcut un film (ce are premiera la toamnă) şi Vlad Massaci – un spectacol la Teatrul de Comedie.

Cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, atenţia regizorului se îndreaptă spre zona teatrului politic şi a cabaretului – ceea ce ar putea fi interesant, o dată ca mesaj, a doua oară ca estetică (cabaretul presupune dinamică şi umor, chiar dacă e negru).

Traseul profesional al lui Marius Manole conţine o cantitate uriaşă de spectacole. Tînărul care făcea senzaţie în spectacolul brăilean Drept ca o linie (2002), în regia la fel de tînărului Radu Apostol, a fost repede adoptat de artiştii independenţi şi spectatorii lor.

Chip de foc şi Le salon des enfants terribles sînt texte despre alienarea adolescenţilor pe fondul instalării autismului social. Prizonieratul în propriile fantasme şi explozia (auto)distructivă sînt simptome grave ale maladiilor urbane.

Poţi să mergi, poţi să munceşti. Acest principiu, aparent sănătos, devine instrument de tortură într-un viitor sumbru, kafkian, dominat de un război interminabil, cu o luptă de gherilă în spatele frontului. Terorismul are şi o latură psihologică. Oamenii găsesc tot mai greu locuri de muncă.

Raluca Stroescu a murit în 2007. La vremea respectivă, moartea ei a fost intens mediatizată, dar, cum e firesc, după un timp a dispărut din atenţia publicului. Nefiresc e că acestei morţi nu i-a urmat nimic. Dezbateri, noi norme de protecţia muncii, Inspecţia Muncii în control la marile companii, sindicate care să pretindă respectarea condiţiilor de muncă etc. Nimic.

Cînd profu’ spune „comunismu’ a expirat“/ eu văd un club tare unde mă pup cu un băiat. Născut în ’84 prezintă portretul (neterminat) al unei generaţii suspendate între două epoci, comunism şi democraţia originală. Pe prima erau prea mici ca să o înţeleagă, cea de-a doua este confuză pentru toată lumea.

Patru actori tineri spun povestea de dragoste a două cupluri de peste 80 de ani. Îmbrăcaţi casual, aşezaţi relaxaţi pe podiumul de la Teatrul Act, înveliţi în pleduri sau geci, cei patru scanează nişte vieţi, de la moarte înapoi la prima întîlnire. Un teatru narativ, bazat exclusiv pe o poveste aproape telenovelistică, pe care o dinamitează din cînd în cînd.

„În beciul cu morţii, Ion e frumos / Întins gol pe piatră, c-un fraged surîs.“ Versurile lui Arghezi îmi inundă mintea pe repeat în finalul spectacolului de la TNB al Afrim-ului, Năpasta. Pieta: Ion Nebunul, gol, zace pe un catwalk, cu chipul murdar de ţărînă şi ochii deschişi, înconjurat de manechine cu rochii roşii.

Spectacolul se construieşte simplu, auster, fără false complexităţi. O dramă de familie generată de dosare de Securitate, o confruntare între generaţii şi conştiinţe, între sacrificii şi nevoia de adevăr. În Sala Studio a teatrului mureşean, spaţiul de joc, gol, este delimitat de scaunele spectatorilor puse în cerc, iar actorii se amestecă în public.

Leonida (Victor Rebengiuc) şi Efimiţa (Mariana Mihuţ) intră în scenă îmbrăcaţi elegant. El poartă smoking şi pantofi de lac cu scîrţ (sic!), ea, rochie de seară cu sclipici şi pantofi cu toc. Se aşază uşor intimidaţi pe canapea, iau microfoanele în mîini şi „fac“ politică.

Cred că sînt cam o sută de bibelouri, acelea pe care le ştim cu toţii din vitrinele părinţilor: beţivii, balerina, ţărăncuţa cu coş pe umăr, veveriţa, cîinele pătat. O lume de porţelan. Imaginea îngheţată a unei frumuseţi afişată ostentativ ca să-şi ascundă goliciunea.

La piesele lui Csaba Székely se remarcă două lucruri: ascuţimea de bisturiu cu care crestează în problemele secuimii din Transilvania şi umorul sănătos sub care camuflează arma „crimei“. Trilogia pe care dramaturgul mureşean a început-o anul trecut se apropie de final.

Am descoperit teatrul lui Horaţiu Mihaiu, brusc, aproape din întîmplare, la Festivalul de la Timişoara de anul trecut: Inventatorul iubirii, după Gherasim Luca. Nu ştiam nimic despre regizor, cam tot atît despre Teatrul de Artă din Deva care prezenta spectacolul, ceva mai mult despre poetul suprarealist de origină română.

Prezenţi al doilea an în Festivalul „Viaţa e frumoasă“, actorii de la The Workcenter Jerzy Grotowski & Thomas Richards din Pontedera (Italia) au prezentat două spectacole. E admirabil demersul Operetei de a facilita spectatorilor întîlnirea cu aceste show-uri-legendă care fac parte din istoria antropologiei teatrale.

Mihai Mihalcea este Farid Fairuz. În subsolul de la subRahova, Mihalcea îşi povesteşte copilăria. „E în stare acum să vă facă să plîngeţi, să vă emoţionaţi, să empatizaţi cu el şi să-i daţi crezare. O să inventeze tot felul de poveşti bazate pe sechelele sale.

Festivalul Naţional de Teatru s-a încheiat cu o surpriză. Premiul instituit peste noapte – „la solicitarea Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT/IATC)“, după cum ni se comunică – a ajuns la două producţii independente cu tematică socială.

Ca şi anul trecut, ca acum doi ani şi cam de cînd a început celebra criză mondială care e vinovată pentru orice (indolenţă, prostie, indiferenţă, nepricepere, rea intenţie etc.), Festivalul Naţional de Teatru a stat sub semnul incertitudinii financiare şi doar încăpăţînarea organizatorilor a făcut ca această ediţie să existe.

Wim Vandekeybus este un fenomen. Luciditatea analitică a artistului flamand devine performativă într-o formulă complexă, vădit ironică. Cel mai recent spectacol, booty Looting, a fost prezentat în cadrul eXplore dance festival care merită pentru acest lucru multe mulţumiri.

Spectacolul Platonov în regia lui Alexandru Dabija este unul normal. Normalitatea lui variază însă în funcţie de reper. Într-un peisaj teatral profesionist, în căutare de limbaje/teme/estetici/interpretări noi, Platonov ar reprezenta normalul. Universul teatrul românesc este însă diferit de această situaţie ideală.

Primul lucru la care m-am gîndit cînd am văzut Contra democraţiei au fost fotografiile lui Jan Saudek. Nici vorbă de pornografie în textul lui Esteve Soler sau în spectacolul lui Alexandru Dabija, dar viziunea deformat-grotescă a fotografului ceh asupra relaţiilor interumane deviate se aplică aici societăţii umane în întregul ei.

La muuulţi ani! E ziua Margaretei Eschenazy. Ascultă în picioare cum i se cîntă, emoţionată, uşor nesigură sau poate doar obosită. A dansat mai devreme în spectacolul O istorie fizică. Astăzi împlineşte 75 de ani şi a avut premieră. Locuieşte în Căminul „Amalia şi dr. Moses Rosen“.

Marina e un icon al artei contemporane, „bunica performance-ului“, cum îşi spune cu ironie. O femeie frumoasă (în film are 64 de ani), nu după canoanele modelling-ului – deşi trupul ei longilin şi filiform ar putea întruni coordonatele imposibile ale designerilor –, ci după cele vechi, de la facerea lumii.

Duminică după-amiază, clubul de la Muzeul Ţăranului e plin de puştime, de la bebeluşi care dorm în cărucioare la copii de 7-8 ani. Cei mai mulţi sînt „grădinarii“ de 3-4 ani însoţiţi de părinţi. Fetele – majoritare – au cîrlionţi moţaţi cu grijă de mama şi „converşi“.

Neil LaBute este unul dintre cei mai jucaţi autori dramatici în România. Îl suspectez că îi depăşeşte pe Shakespeare şi Cehov ca număr de montări. Desigur, spectacolele cu piesele dramaturgului american se găsesc, de regulă, prin cotloanele teatrului independent.

Scaunul. Asta pare să fi fost tema ediţiei din acest an a Galei Hop de la Mangalia. Tînărul actor, cu obrăznicia tinereţii sale, a considerat că cea mai potrivită metodă pentru a-şi demonstra calităţile (asta presupune un concurs de actorie) este să stea pe scaun şi să spună un text.

O puştoaică devine conştientă de apartenenţa ei la etnia romă. Cîteva femei încearcă să oprească dispariţia Centrului cultural din cartierul lor. O doamnă în vîrstă vorbeşte despre iubirea tîrzie a tatălui ei imediat după Al Doilea Război Mondial.  O unguroaică din Tîrgu-Mureş îşi sărbătoreşte ziua de naştere cu prieteni din Budapesta.

Cînd un teatru „oficial“, cu scenă proprie, produce un spectacol într-un club e clar că ceea ce-l împinge este o nevoie performativă pentru acest tip de spaţiu. Show-ul Teatrului German din Timişoara CUPLUtoniu se joacă după colţul instituţiei, în Al-Kimia, un bar ale cărui scaune au picioare umane. Acesta este primul lucru pe care îl observi.

Pierrot cade din cer. La propriu. În Arlechino moare?, spectacolul care a inaugurat Laboratorul de noapte, noul spaţiu de joc al Teatrului Bulandra, se aud bătăi repetate într-o uşă din tavan. Uşa dă direct afară şi atunci cînd se deschide spectatorii pot vedea acoperişurile clădirilor din împrejurimi şi cerul de unde Pierrot se rostogoleşte împiedicat pe o scară.

„Dacă aveți timp și chef și vreți să contribuiți cu un pixel, cu un gînd, cu un cuvînt, am vrea să vă propunem un scurt exercițiu de amintire și să ne trimiteți cîteva sugestii de...“ Am primit invitația-rugăminte într-un e-mail de la „Scrie despre tine“, un atelier de dramaturgie susținut de regizoarea Vera Ion și actorul Sorin Poamă.

Un cub zăbrelit de metal cu leduri ca o celulă de interogatoriu. Lumină rece, chiar şi atunci cînd ţipă în culori tari, portocaliu sau galben. Cîteva siluete androgine, îmbrăcate în uniforme cenuşii ca salopetele de cosmonaut. Mai multe personaje poartă aceleaşi nume şi sînt jucate de aceiaşi actori.

De peste şase decenii, cînd se lasă vara, „francezul mijlociu“ merge la Avignon ca la Mecca. Inutil să mai precizăm, la Festivalul de teatru de la Avignon. Pelerinaj obligatoriu, cel puţin o dată în viaţă, şi nu numai pentru oamenii de meserie.

Podeaua Catedralei Saint Patrick din Dublin este mozaicată, cu tonuri de verde şi ocru. O placă cenuşie marchează locul de veci lui Jonathan Swift, care a fost diacon la Saint Patrick între 1713 şi 1745, perioadă în care a scris Călătoriile lui Gulliver (Travels into Several Remote Nations of the World).

La exact o sută de ani de la moartea lui Caragiale (9 iulie 2012), Teatrul Naţional din Bucureşti, aflat în renovare, consolidare şi redefinire a spaţiului, şi-a omagiat patronul spiritual prin deschiderea celei dintîi dintre noile săli cu avanpremiera Două loturi în regia lui Alexandru Dabija (premiera la toamnă).

„Mama spune că ştii cînd ai ajuns la maturitate. Este momentul în care nu mai eşti fericit şi începi să-ţi aminteşti cînd erai.“ Probabil cu această replică l-a „agăţat“ dramaturgul canadian Morris Panych pe Radu Afrim, care i-a montat la Teatrul German din Timişoara piesa Fetiţa din bolul peştişorului auriu.

Pe 16 iunie, seara, Flori de mină (Bányavirág) de Csaba Székely, regia Aba Sebestyén, producţie Yorick Studio/ Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, a căştigat premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Naţional de Teatru de la Pécs (Ungaria) - POSzT. Doi dintre membrii distribuţiei, Gábor Viola şi Barna Kelemen Bányai, au fost premiaţi de juriul MASZK.

"Immigrants’ Theatre Project ne-a selectat – mie şi Verei Ion – piesele incluse în seria de spectacole-lectură care problematizează existenţa de graniţă a emigranţilor contemporari. Piesa mea, Familia Offline, are în centru o familie cu prelungiri în Spania: copiii trăiesc în absenţa părinţilor plecaţi la muncă şi devin propriii lor părinţi."

Mai întîi („prost să fii, noroc să ai“) aflaţi că, sîmbătă, 26 mai, am apucat Gulliver-ul lui Purcărete, despre care se vorbea cu excitaţiune ca despre revelaţia festivalului. Nici că se putea altfel. Cum să nu fi fost un regal vizual din partea celui gratulat, cel puţin de la Faust încoace, numai cu atribute din sfera capodoperei, a măreţiei, a sublimului care-ţi taie răsuflarea?

Festivalul „Shakespeare“, aflat la cea de-a VIII-a sa ediţie craioveană, s-a deschis în splendoare cu un spectacol berlinez de Bob Wilson după Sonetele lui Shakespeare, pentru care nici un superlativ nu e de prisos. Wilson era de astă dată pentru a doua oară în cetatea banilor, după o scurtă, dar definitorie conferinţă-spectacol, ţinută acum doi ani.

Teatrul Odeon din Bucureşti a găzduit luni seară cea de-a douăzecea ediţie a galei premiilor UNITER. Cel mai bun spectacol al anului trecut a fost desemnat Ultima zi a tinereţii, în regia lui Yuri Kordonsky, de la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. Premiul pentru regie i-a fost acordat lui László Bocsárdi, pentru Caligula, de la Teatrul „Marin Sorescu“ din Craiova.

De cîtva timp – luni, chiar ani – încerc să depăşesc cadrul, cadrul ales, e drept, nu impus al teatrului pe care-l urmăresc şi despre care scriu ca despre o „a doua viaţă“, viaţa nopţii, a sălilor, a scenelor. Sentimentul că am „văzut toate piesele“ aşa cum Mallarmé „citise toate cărţile“ mi s-a impus progresiv şi azi resimt dorinţa de a mă plasa uşor „în afara cadrului“.

Nu am stat decît patru zile la Cluj, interesată în primul rînd de platforma de teatru din ultima parte a Festivalului. Dar oricît de restrictivă a fost alegerea mea, am putut realiza dintr-o privire ambiţiile şi complexitatea acestui festival, independent, deschis către contemporaneitate şi diversitate artistică.

În seara de joi, 3 noiembrie, am trăit cea mai cruntă umilire din viaţa mea de spectator. Iertaţi-mă, dar nu pot să nu-mi etalez public indignarea. Prea am aşteptat cu înfrigurare să văd D’ale carnavalului în viziunea lui Silviu Purcărete, cu Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu, ca să mă las pradă aşa de uşor resemnării.

Mi se întîmplă cîteodată, în sălile de teatru, obosită de atîtea şi atîtea imagini inutile, să mă apuce o teribilă nostalgie după spectacolele unui Strehler şi lumina unică a lumii sale, sau după silueta şi zîmbetul sardonic ale unui Tadeusz Kantor, după valurile de muzică ce subliniau în contrapunct o lume născută din coşmarurile amintirii.

Imaginea televizuală e-n tot şi-n toate, pe ecranul computerului, în frigider, în maşina de spălat şi (culmea!) chiar şi-n televizor. Trăim în lumea ecranului global (vorba lui Gilles Lipovetsky), trăim într-o ecranocraţie! Trăim în lumea ecranului global (vorba lui Gilles Lipovetsky), trăim într-o ecranocraţie!

Munca de selecţioner este partea plăcută – cel puţin pînă se publică programul final şi încep supărările. Ea presupune să mergi în teatrele din ţară (uneori şi în afara ei) şi să vezi spectacole. Ceea ce, din punctul meu de vedere, e interesant şi plăcut.