Cîştigătorul nu ia nimic
● ForTheWin (FTW), Concept/regie/ scenariu: Bogdan Georgescu; Cu: Andreea Eşanu, Andrei Ioniţă, Sînziana Nicola. Galeria 26.
Raluca Stroescu a murit în 2007. La vremea respectivă, moartea ei a fost intens mediatizată, dar, cum e firesc, după un timp a dispărut din atenţia publicului. Nefiresc e că acestei morţi nu i-a urmat nimic. Dezbateri, noi norme de protecţia muncii, Inspecţia Muncii în control la marile companii, sindicate care să pretindă respectarea condiţiilor de muncă etc. Nimic.
Puţini îşi amintesc, probabil, de Raluca Stroescu. Project manager la Ernst & Young, ea a murit după mai multe săptămîni în care lucrase cîte 100 ore, cu doar 4-5 ore de somn pe noapte. Diagnosticul a fost atunci de fibroză miocardică. Anul trecut, familia a redeschis cazul, acuzînd-o de neglijenţă pe doctoriţa care a consultat-o cu o zi înainte să moară, după ce s-a constatat că Raluca avea valori foarte mari ale glicemiei (diabet netratat). Indiferent care este problema medicală care a dus la moarte, relevant este că sănătatea ei s-a deteriorat din cauza oboselii şi a stresului de la serviciu, programul aglomerat nu i-a permis să meargă la medic iar cînd ajuns, a fost prea tîrziu (şi a avut ghinion, dacă acuzaţia de neglijenţă se confirmă). Fotografiile arată o fată blondă cu cearcăne pămîntii şi ten palid, foarte slabă (40 kg). Într-o duminică, a fost găsită moartă în casă, cu două dosare de audit în braţe, de către colegii de birou care au alertat Poliţia, din cauză că nu venise la muncă şi nu răspunsese la telefon. Raluca a urmat unui alt caz, nemediatizat.
Pe forumuri, sub protecţia anonimatului, oamenii vorbesc despre Laura Damian de la aceeaşi companie care a murit în 2006 într-un accident de maşină, după ce a adormit la volan în timp ce se deplasa la un client. Venise de curînd dintr-o călătorie de afaceri în SUA şi nu i se permisese să aibă cîteva zile libere pentru a se adapta schimbării de fus orar. Comentariile online la ştirea despre moartea Ralucăi arată că probleme ca program prelungit, ore suplimentare, lucru în weekend, stres determinat de presiunea termenelor scurte sînt răspîndite în multinaţionale, dar oamenii se tem să vorbească despre asta. Salariile mari (pentru România), piaţa forţei de muncă în scădere dramatică pe fondul crizei, presiunea corporatistă („nimeni nu este de neînlocuit“ cu varianta cinică „cimitirele sînt pline de oameni de neînlocuit“) fac ca angajatul să accepte abuzul.
Activist social preocupat de comunităţile în nevoie (ocolite, de regulă, de autorităţi, dar şi de artişti, căci „marea“ artă pe „marea“ scenă nu e despre micile probleme ale unor oameni oarecare), regizorul Bogdan Georgescu încorporează tragica poveste a Ralucăi Stroescu într-un spectacol despre administrarea fondurilor europene. Plasat într-o companie care derulează proiecte cu bani comunitari, ForTheWin prezintă corporatismul robotizat ca mediu distrugător pentru programele sociale. Bogdan Georgescu face o critică a folosirii fondurilor europene, pornind de la ideea comunitate vs corporaţie. Cei doi termeni sînt văzuţi în opoziţie, căci banii europeni destinaţi unor proiecte care să însănătoşească multele locuri bolnave ale societăţii româneşti (de la mediu pînă la romi sau educaţie) sînt administraţi pe principiul profitului. Un proiect se schimbă cu altul în funcţie de interese (politice sau de altă natură), fără nici un fel de atenţie pentru cei cărora le este destinat.
Campaniile sociale se fac ca pentru orice fel de produs vandabil, doar că ceea ce se vinde este aparenta grijă pentru maladiile societăţii. Procesul gestionării fondurilor europene e complicat şi include o ecuaţie putere-bani în care firele pornesc de la cît se bagă în buzunarul propriu şi ajung pînă la sferele înalte ale politicii. Desigur, undeva între aceste limite se află nişte oameni care muncesc, concret şi mult, pentru proiectele respective, căci Uniunea Europeană nu dă bani pe ochi frumoşi, iar birocraţia unională o bate, cîteodată, chiar şi pe cea autohtonă. Aceşti oameni sînt personajele lui Bogdan Georgescu, noile variante de „sclavi“ care lucrează 7 zile din 7 („Nu aveam o viaţă personală. Nici nu-mi doream una. Viaţa mea era munca... Mi s-a propus un job mai bine plătit în altă parte.
În momentul în care am aflat că ei nu lucrează în weekend, nici măcar nu am mai întrebat despre celelalte detalii“) şi şefii lor plini de „bune intenţii“ („sînt lucruri care nu duc nicăieri, care nu vor schimba niciodată nimic făcute aşa... dar pentru o secundă ne fac să ne simţim vinovaţi, pentru ca în secunda următoare să ne simţim bine pentru că ne-am simţit vinovaţi, şi nouă, spre deosebire de ceilalţi, chiar ne-a păsat, măcar am recunoscut că sîntem oribili şi am făcut ceva pentru cei mulţi şi asta ne face buni, mult mai buni, mai implicaţi, mai oameni...“). Raluca (Sînziana Nicola, impecabilă în personajul tinerei corporatiste) are aparent o carieră în ascensiune, dar în fapt, e blocată într-o poziţie în care munceşte mult şi degeaba, după opinia şefei sale (exprimată mai sus). Funcţionarea ei perfectă într-un mecanism corporatist este sugerată de imaginile care curg pe ecranul din fundal şi redau display-ul unui laptop. Cînd Raluca clachează, Windows afişează eroarea. Omul-robot s-a defectat. Şefa Andreea (Andreea Eşanu), însărcinată, este preocupată mai mult de exerciţiile pentru coloana vertebrală decît de job. Cîndva, a fost ca Raluca. A înţeles că sistemul funcţionează în gol, fără rezultat şi că tot ce trebuie să faci e să ţii acest angrenaj în funcţiune.
Are grijă să „pară“ că deţine controlul. Colegul (iubitul?) Ralucăi, Andrei (Andrei Ioniţă) nu a fost încă asimilat de sistem, pune probleme, riscînd să devină o problemă. Prezentat într-un spaţiu mai puţin cunoscut, la Galeria 26, în apropiere de Opera Center, clădirea în care cîteva multinaţionale au birouri (şi de unde „se recrutează“ o parte din public), spectacolul lui Bogdan Georgescu vorbeşte despre dezumanizare, profit şi indiferenţă, despre modul în care corporaţia videază identitatea angajatului şi despre cum banii europeni nu vor schimba faţa României mizere. Nimic mai cinic decît hit-ul despre autismul social al Radiohead, „No surprises“ (pe care Andrei îl cîntă Ralucăi). În varianta originală, din vocea hipnotizată a lui Thom Yorke picură angelic (şi ironic) „You look so tired and unhappy /Bring down the government“, dar Andrei cîntă cu o furie reţinută. După cîntecul ăsta, ai chef să uiţi de lume. Problema e că şi moartea Ralucăi a avut acelaşi efect: uitarea. În ForTheWin nu cîştigă nimeni.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: B. Georgescu
