Din cuplu scapă cine poate

● Teatrul German de Stat din Timişoara, CUPLUtoniu de Neil LaBute, Regia: Radu-Alexandru Nica, Cu: Horia Săvescu, Silvia Török, Daniela Török, Alex Halka, Olga Török, Enikö Blénessy, Georg Peetz.

Teatrul de bar a luat amploare în ultimii ani, cel puţin în Bucureşti. Probabil dramaturgia se asociază bine cu alcoolul sau poate că dragostea de teatru e tot mai mare, prin urmare creşte şi nevoia de spaţii de joc, iar cluburile oferă în acelaşi timp şi scenă, şi public. Cert este că fenomenul se află în plină dezvoltare. Desigur, parte importantă din producţiile de cafe-teatru rămîn în zona entertainment-ului facil, dar există şi spectacole care depăşesc acest nivel, prin temă, atitudine socială sau valoarea scriiturii, mai rar prin estetică (spaţiile sînt foarte mici şi, prin urmare, neofertante pentru experimente vizuale).

Cînd însă un teatru „oficial“, cu scenă proprie, produce un spectacol într-un club e clar că ceea ce-l împinge este o nevoie performativă pentru acest tip de spaţiu. Show-ul Teatrului German din Timişoara CUPLUtoniu se joacă după colţul instituţiei, în Al-Kimia, un bar ale cărui scaune au picioare umane (din toamnă se va muta în alt club). Acesta este primul lucru pe care îl observi. Apoi, pentru cine cunoaşte actorii, sînt uşor de recunoscut cîteva dintre vedetele teatrului, amestecate printre clienţii obişnuiţi. Stau la bar, beau cîte un cokteil şi discută. Îţi trece prin cap ideea teatrului care coboară în realitate sau a realităţii care invadează teatrul – depinde de unde priveşti –, idee pe care regizorul Radu-Alexandru Nica o dezvoltă în spectacol. Textul este format din trei scheciuri, un prolog scris de actori, împreună cu regizorul (dezvoltat în improvizaţiile din repetiţii), şi două piese scurte de Neil LaBute, Furiile şi Marele război. Fiecare episod are un final care depăşeşte convenţia clasică a teatrului. În prolog, doi tineri care se cunosc în mediul virtual au o primă întîlnire „reală“ într-un bar, dar se pare (în literatura bună nimic nu e sigur) că el e criminal în serie, iar ea va fi următoarea victimă. Prin urmare, finalul rămîne deschis şi oferă multiple variante de asasinat, reuşite sau ratate. În piesa lui LaBute Furiile, un cuplu în descompunere are o ultimă discuţie în care se dau pe faţă motivele despărţirii. Din nou apare incertitudinea (a înceta să iubeşti este inimaginabil pentru celălalt, care devine paranoic). Sînt aceste motive reale sau nu? Cine minte, cine manipulează? Întrebarea este adresată direct spectatorilor care pot dezbate, împreună cu actorii, pe cine să creadă şi de ce. Ultima parte, Marele război, aduce şi ea un sfîrşit bizar. Actriţa îşi refuză, la un moment dat, personajul, pe motiv că e diabolic, iar partenerul de scenă este nevoit să se prezinte singur la finalul spectacolului. Teoretic, teatrul se termină acolo unde începe realitatea, dar o asemenea axiomă este riscantă în practică, unde cele două zone se pot întrepătrunde. Neil LaBute vorbeşte într-un interviu (fragment redat în excelentul caiet-program al spectacolului care are şi o formă ingenioasă, un set de suporturi de pahare) despre provocarea spectatorului şi spargerea celui de-al patrulea perete. Dramaturgul american – în vogă, datorită atît talentului de a identifica lucid dramele contemporane ale umanităţii, cît şi a scriiturii cinematografice, cu replici scurte, sclipitoare, mult umor şi răsturnări neaşteptate de perspectivă – mărturiseşte că „elimină cîteodată lucruri cu care publicul s-a obişnuit, ca, de exemplu, reverenţa de după reprezentaţie, pentru că vreau ca finalul să vorbească pentru sine“. Acest lucru se întîmplă în CUPLUtoniu unde, practic, nu iese nimeni la aplauze, deşi, derutaţi, spectatorii încearcă timid să reacţioneze clasic. Deruta vine şi din faptul că scheciurile se termină invariabil cu song&dance (tandemul Vlaicu Golcea – muzică / Florin Fieroiu – coregrafie îşi face de cap cu umor, transferînd dramele din text într-un concert de club) şi că publicul este mutat în alt spaţiu pentru fiecare episod. Uneori, trecătorii care zăresc personajele în vitrina barului se opresc să privească. Este şi asta tot o intruziune a teatrului în realitate (sau invers). În urmă cu cîţiva ani, în Sado Maso Blues Bar, Gianina Cărbunariu construia un club în foaierul de la parter al Teatrului Foarte Mic, iar trecătorii prin Piaţa Rosetti din Bucureşti puteau privi spectacolul din vitrină.

Radu Nica mizează pe rolul barului ca spaţiu ideal de a- şi de- cuplare. Şi titlul show-ului – CUPLUtoniu – indică o scanare a cuplului, în special a dezagregării acestuia. Jocul de cuvinte care trimite la potenţialul distructiv al plutoniului (folosit la confecţionarea bombei atomice) se referă direct la text, căci toate cele trei poveşti privesc cupluri în disoluţie (chiar dacă în prolog este vorba despre o primă întîlnire între doi internauţi, se previzionează că aceasta ar fi şi ultima). În Furiile, cuplul trece însă în plan secund, lăsînd în prim-plan un personaj care vine din teatrul antic, într-o variantă caricaturală. Sora bărbatului, protectoarea acestuia la modul patologic, se dovedeşte a fi un monstru în hibernare (cu genele îngheţate), care, odată trezit, se dezlănţuie într-o lungă tiradă pătimaşă. Monologul ei cu blesteme şi ingenioase modalităţi de răzbunare, în care ura ţîşneşte purulent de niciunde, este transformat de Nica & Golcea & Fieroiu într-un hit trash, o formulă modernă de cor antic. Excelentă Olga Török în acest rol complicat (format dintr-o lungă tăcere şi un monolog virulent) pe care îl execută cu maximă economie de mijloace.

În Marele război, spaţiul se metamorfozează brusc şi devine un interior domestic, dar dezastrul afectiv e la fel de odios ca în Furiile. Problema principală a unui cuplu destrămat se rezolvă printr-un joc. Aici, LaBute exersează răsturnările de perspective. Nu şochează atît că părinţii decid custodia copiilor la şah, cît faptul că ambii îşi doresc să piardă. Dar LaBute nu se mulţumeşte cu atît şi scrie un monolog prin care dublează ipostaza interpretei: personaj (mama copiilor) şi actriţa care îl interpretează şi care, într-un moment de slăbiciune, refuză să îl mai joace. Rămas în convenţie, partenerul de scenă se prezintă singur la sfîrşit, deşi nu e foarte clar dacă spectacolul s-a terminat. Probabil de la acest final care sparge al patrulea perete (deşi e o păcăleală, căci ruperea convenţiei e prevăzută în text, deci este tot o convenţie), lui Radu Nica i-a venit ideea să prelungească în realitate şi celelalte episoade din spectacol.

CUPLUtoniu prezintă trei momente posibile de dizolvare a unei relaţii. Mai importantă decît sensurile spectacolului pare a fi însă relaxarea cu care Teatrul German şi-a părăsit scena pentru a-şi apropia un alt tip de public. E şi asta o formă de rupere a convenţiei.

Oana Stoica este critic de teatru.