Apocalipsa după Farid

● Realia (Bucureşti-Beirut). Performance de şi cu Farid Fairuz. Muzica: Dhafer Youssef, Brent Lewis, Karpov not Kasparov, P. I. Ceaikovski, Margareta Pîslaru. subRahova.

Mihai Mihalcea este Farid Fairuz. În subsolul de la subRahova, Mihalcea îşi povesteşte copilăria. „E în stare acum să vă facă să plîngeţi, să vă emoţionaţi, să empatizaţi cu el şi să-i daţi crezare. O să inventeze tot felul de poveşti bazate pe sechelele sale. Vă spun eu că ţara asta l-a făcut s-o ia razna“ se vaită Farid. Şi Mihalcea chiar o ia razna. Amestecă realul cu imaginarul, dezvoltă realitatea în irealitate, mixează fragmente de biografii ficţionale în geografii reale, şi invers, construieşte un silogism identitar doar ca să-l deconstruiască. Mihalcea şi Farid se luptă pentru identitatea unui corp. Pentru asumarea unui ego. Pentru regăsirea unei personalităţi. Pe Mihai Mihalcea l-a sufocat sistemul, unul deviant şi poluant. Farid Fairuz bîntuie ca jidovul rătăcitor prin spaţii, timpuri şi identităţi. Populează oamenii şi seacă prejudecăţile. Nici unul dintre ei nu e posibil singur, însă nici nu funcţionează împreună. Realia e spectacolul unei identităţi scindate care încearcă să funcţioneze simbiotic, dar eşuează. E scenariul unei atomizări personale. E strategia haotică a unei bătălii identitare dusă de o personalitate multiplă.

În urmă cu doi ani, coregraful Mihai Mihalcea, şi-a asumat o identitate performativă numită Farid Fairuz. Cînd Mihalcea l-a făcut cunoscut pe Fairuz – de fapt, cînd Fairuz a anunţat toată presa că s-a certat cu Mihalcea, pe care el îl ajutase, de altfel, să cîştige concursul de director al Centrului Naţional al Dansului –, nimeni nu ştia ce avea să urmeze. Cum Farid se va insinua parşiv în structura genetică a lui Mihalcea, primul lor spectacol, Bun rămas! (sau despre discretele scăpări ale sistemului limbic) era o „feerie extrasenzorială“. Mihalcea îl readuce acum pe Farid tot într-o feerie pentru că libanezul funcţionează exclusiv în zona realităţii magice.

Mihai Mihalcea este Farid Fairuz. Într-un costum de latex cu o minifotă cusută cu fir auriu, asortată cu ghetele aurii cu toc şi cu pelerina de Superman, tot aurie, Mihalcea se reinventează, la vedere, ca Farid Fairuz. O barbă stufoasă, o perucă înfoiată, o pereche de ochelari de soare şi un accent arăbesc (varianta clişeistică românească) şi Farid apare cu toată schizofrenia lui zgomotoasă, pretinzînd atenţie. Răstoarnă obişnuinţe, anulează clişee, este ireverenţios şi fanfaron. Are alura unui dictator dement. Dar scopul lui e nobil şi importanţa lui, nemăsurată. Farid descîntă cultura română şi o scapă de traume. Farid a fost inventat ca Mihalcea să mai poată exista. Farid este respiraţia lui Mihalcea în cultura română.

Mihai Mihalcea nu este Farid Fairuz. Spectacolul este aparent confuz. Între party-urile cu magnetofon Tesla din care se aude vocea în triluri a lui Gabi Luncă, barcă_cu_palmier_încorporat (colacul salvării personale) în care Farid cîntă „Cine iubeşte şi lasă“ şi e-book-uri religioase, spectatorul poate pierde logica performativă. De fapt, ceea ce se reclamă este exact imposibilitatea de a mai discerne între real şi ireal într-o cultură în care discursul public este parazitat. Kitsch-ul contaminează cultura. Farid proclamă revoluţia anticalofilă. Esteticul este pulverizat în grotesc. Lacul lebedelor se dansează cu figurine de plastic. Frumoasa Odette devine răţuşca cea urîtă. Rîsul se opreşte brusc cînd într-un clip proiectat pe perete, o copilă-balerină este bătută metodic de profesoară. Un sadism aproape erotic, cu atît mai dezgustător. „Totul în viaţă este legat de durere şi plăcere. Altfel nu-mi explic nimic din toate acestea.“

Realia lui Mihalcea este un summum de stigmate ale trecutului. Fotografii de familie alb-negru, un fotoliu vechi, muzică lăutărească, vişinată etc. Un univers casnic şi paşnic (!) este invadat de scepticismul agresiv al lui Fairuz. „Ăştia, toţi, indiferent de televiziune, mănîncă rahat cu «bolonicul». Farid dă cu flit. „După colapsul Imperiului Otoman, Libanul a trecut în jurisdicţia Franţei. Da, să ştiţi, înainte de războiul civil, hai că ştiţi cum e. Am tras unii-n alţii... terorişti... la fel. Da... înainte... Libanul era numit Elveţia Estului... Micul Paris... «egzact la fel». Nasol e că avem vecini foarte drăguţi: sirienii şi israelienii. Da’ să nu vorbim de vecini...“ Ba să vorbim. Cu vecina Andra din clasa a IV-a, Mihalcea experimentează fotografiile erotice din reviste. Durere şi plăcere, cum zicea Mihalcea. Sau Farid. Sau amîndoi. Cînd Mihalcea performează idei, Farid se ţine de poveşti. Şi invers.

Mihai Mihalcea poate fi Farid Fairuz. Solo-ul lui Mihai Mihalcea şi Farid Fairuz (ce contradictio in terminis!) descrie o realitate schizoidă cu inserţii de fabulos kitsch. Pe pereţi, fotografiile cu Mihalcea-copil inserează trecutul real într-o dramaturgie ficţională. Poveştile sînt alcătuite din fotograme diferite. Realul fantasmează. Mihalcea copilăreşte în Triunghiul Bermudelor, denumire sub care nu se ascunde un imaginar SF, ci o zonă concretă din Bucureşti, Rahova – Ferentari – Giurgiului, adică RFG (ironică abreviere care trimite la un El Dorado al perioadei comuniste). Precizia geografică este spulberată cu relaxare cînd cartierul românesc este plasat în Liban. Rămăşiţele memoriei sînt virusate, genetica lui Mihalcea se destramă deja în identitatea lui Fairuz. O pisică desenată alungă (mănîncă?) şoarecele care îi rodea nopţile lui Mihalcea în copilărie. Fantasticul vindecă realitatea.

Mihai Mihalcea susţine că spectacolul porneşte de la o tehnică de investigare folosită de Manford H. Kuhn şi Thomas S. McPartland – „Testul celor 20 de afirmaţii“. Este vorba de un set de autodefiniţii – care încep cu sintagma „eu sînt...“ – prin care subiectul se autoexaminează. Mihalcea îşi construieşte identitatea din trecutul concret, dar amintirile reale sînt contaminate de virtual. Farid i se strecoară în biografie. Mihalcea se aneantizează, Farid finalizează spectacolul afirmîndu-şi supremaţia: „Sînt Farid Fairuz“. Şi asta ar trebui să spună totul.

Cine e Farid Fairuz? Dar Mihai Mihalcea? Ce au ei în comun cu cultura română? Adevărul e scris cu graffiti pe un zid din spatele Teatrului Odeon. Nu pot decît să-l parafrazez: „Farid vine! Şi trece prin tine!“.

Foto: A. Bibirigea