ARTE PERFORMATIVE

Coregraful Mihai Mihalcea a realizat, în cadrul prestigioasei Akademie der Künste din Berlin, Proiectul „Blind date, let’s don’t speak at all“, înscris în linia logică a regîndirilor propuse de artistul care, prin asumarea alter-ego-ului Farid Fairuz, aruncă a nouă lumină asupra (pseudo)dihotomiei viaţă artistică – viaţă privată.

Ce mi se pare definitoriu pentru Alexandru Dabija este faptul că viziunile sale asupra textelor pe care le montează nu le afectează acestora identitatea. Dabija este un cititor inteligent, percepe subtil intenţia dramaturgului şi îi oferă vizibilitate, asta fiind şi amprenta sa regizorală.

Cum ar decurge confruntarea dintre victima unui abuz sexual şi agresorul ei, la 15 ani de la incident, suficient timp cît să se decanteze gîndurile şi emoţiile? Pentru Blackbird, David Harrower s-a inspirat din cazul unui puşcaş marin american, care a cunoscut în mediul online o adolescentă britanică de 12 ani.

În urmă cu cîţiva ani, regizorul Alexandru Dabija spunea că are de gînd să facă o serie de spectacole după poveştile româneşti. Proiectul s-a materializat în teatre de stat şi a devenit unul dintre cele mai interesante şi coerente programe regizorale personale.

Un fapt divers. Unul din cazurile melodramatice prezentate la TV. Un tată se sinucide împreună cu doi copii minori. Detaliile înduioşează. Fetiţa de 3 ani arată ca un îngeraş blond. Băiatul adolescent are un handicap sever. Tatăl alege înecul în apele îngheţate ale lacului Tarniţa (Cluj).

„Tatăl nostru care eşti în ceruri, Mama noastră care eşti în bucătărie.“ Am ieşit de la acest performance cu un sentiment încercat nu prea des: că este important să se scrie despre el. Se scrie despre spectacole mai mult sau mai puţin reuşite, despre estetici şi teme noi, despre tendinţe şi direcţii.

Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş a prezentat cîteva dintre producţiile sale într-un showcase – Connect2ACT – căruia i-a adăugat şi lansarea proiectului european „Fabulamundi. Playwriting Europe în România“.

Compania „Liviu Rebreanu“ a lansat un program de dramaturgie contemporană, românească şi străină, prin care s-a conectat la problemele realităţii imediate, dar şi la tendinţa teatrului est-european de chestionare a istoriei recente, respectiv a perioadei comuniste.

Iniţiat în 2002 de canalul de televiziune ARTE şi de La Ferme du Buisson – Scena Naţională Marne-la-Vallée din Franţa, festivalul Temps D’Images (teatru, dans, imagine foto/video), concentrat pe formule inovatoare în expresie şi pe noua dramaturgie, s-a dezvoltat într-o reţea europeană cu zece ţări.

În timpul Festivalului Naţional de Teatru, dar în afara lui, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara a prezentat, la Bucureşti, un spectacol de Hajdu Szabolcs – Vremuri de pace. Interesul pentru spectacol este stîrnit, în primul rînd, de numele regizorului.

Ediţia din acest an a Festivalul Naţional de Teatru ar putea determina o schimbare fundamentală. Formula actuală, un showcase cu cîteva evenimente conexe, format fără identitate, care pare a avea ca scop organizarea unui turneu în grup pentru teatrele din ţară, este nulă prin nesfîrşita reproducere a unui tipar revolut.

Cum să explicăm acest doliu unanim suscitat de dispariţia sa? Nimic nu îl prevedea, căci nu a cultivat cîtuşi de puţin seducţia şi nici nu a căutat consensul. Ce deplînge această tristeţe generală?

Titlul acestui articol mi s-a impus spontan, după terminarea recentei premiere a Teatrului Naţional din Bucureşti. Legătura s-a făcut rapid cu spectacolul, tot de la TNB, al lui Gigi Căciuleanu – D’ale noastre, inspirat din opera lui Caragiale, în care se produce o sinteză a mioritismului prin caracterele caragialiene, sublimate şi coregrafiate cu nerv, o analiză a fiinţei naţionale făcută cu blîndeţe şi umor.

Cu premiera Un pic prea intim care a avut loc în prima ediţie a Fest(in) pe Bulevard, festival de teatru internaţional organizat de Teatrul Nottara, comedia bulevardieră (re)devine un gen frecventabil pe scenele mioritice.

A opta ediţie a eXplore Dance Festival stă sub semnul crizei. Cea mai amplă manifestare din dansul contemporan românesc şi-a restrîns selecţia din acest an la spectacole prezentate doar la final de săptămînă, dar, cu toată austeritatea, eXplore – cu tema „eXchange“ – generează întîlniri esenţiale.

Trăim într-o lume toxică. O viaţă toxică. Sîntem intoxicaţi de oamenii din jur, pe care îi intoxicăm la rîndul nostru. Cu violenţă. Cu depresie. Cu minciuni şi cu prejudecăţi. Cu intoleranţă. Cu discriminare. Cu abuzuri. Cu indiferenţă. Cu neiubire.

Tipografic majuscul, un spectacol de Gianina Cărbunariu, scenografia: Andrei Dinu; coregrafia: Florin Fieroiu; cu: Cătălina Mustaţă, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache, Silvian Vîlcu. O coproducţie dramAcum cu festivalul Divadelna Nitra, în parteneriat cu Teatrul Odeon

Gigi Căciuleanu leagă indestructibil muzica şi mişcarea de matematică. Într-un spectacol făcut cu Baletul Naţional din Chile, Noche Bach – prezentat la Bucureşti în cadrul Întîlnirilor JTI 2011 –, coregrafia corela riguros, dar rece, muzica lui Bach cu şirul lui Fibonacci, o structură matematică în care fiecare număr reprezintă suma celor două numere anterioare

Copii – victime ale accidentelor casnice. Copii care renunţă la şcoală. Copii care ajung pe străzi. În 2013, în România există oficial peste 80.000 de copii cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate (peste 3.000.000 de români lucrează peste hotare).

Cînd Uniter a anunţat că noul director artistic al Galei „Hop“ a Tînărului Actor este regizorul Radu Afrim, s-au reactivat speranţele în renaşterea acestui concurs de actorie, plasat într-o zonă de penumbră din cauza unui cumul de sincope (încremenirea într-o formulă competiţională nestimulativă şi plictisitoare, lipsită de miză).

Scrisoare către Casandra, piesa portughezului Pedro Eiras, aminteşte de romanul lui Mihail Şişkin – Scrisorar. De pe front, un soldat trimite iubitei sale o ultimă epistolă, în care descrie hidoşenia contaminantă a războiului, folosind ca medicamente vindecătoare amintirile iubirii lor.

Dramaturgii americani (dar nu numai) dezbat de ani buni una dintre problemele omenirii contemporane: alienarea urbană. Metropola ca sursă de boală, cu efecte dezastruoase asupra psihicului uman: însingurare, depresie, isterie, dependenţe, consumul excesiv ca soluţie pentru umplerea golului identitar.

Într-un oraş în care plouă interminabil, în 2039, Gabriel York îşi aşteaptă fiul pe care l-a abandonat cînd era copil şi care vine pentru că „Vrea ceea ce vor toţi tinerii de la taţii lor. Vrea să ştie cine e. De unde vine. Unde îi e locul. Şi habar nu am ce îi voi spune.“

Trilogia minelor – cele trei piese („Flori de mină“, „Orb de mină“, „Apă de mină“) scrise de dramaturgul mureşean Székely Csaba – este una dintre cele mai deznădăjduitoare imagini a ruralităţii din România de astăzi. Despre criza satelor – depopularea, degradarea şi stingerea lor – se scrie puţin.

Zic Zac a fost spectacolul-vedetă al Galei Absolvenţilor de Master în Artă Coregrafică ai UNATC, promoţia 2013. Nu numai că a fost desemnat Cel mai bun spectacol şi performerii şi-au adjudecat premiile de interpretare, dar despre show s-a vorbit mult, s-a creat o stare de „trebuie să vezi / vreau să văd“ astfel că a devenit, în scurt timp, un fel de „must see“ urban.

Construit fragmentar, cu cinci poveşti din realitatea imediată, ficţionalizate, Solitaritate mută atenţia din zona discriminării etnice făţişe către alte forme de discriminare sau alte subiecte. Bonele filipineze ca simbol al muncitorului imigrant (sclav modern) şi ca suprasimbol al captivităţii individului într-un mecanism social corporatist, care funcţionează pe principiul dominării omului de către material.

Lotul olimpic al României a obţinut cinci medalii la Olimpiada Internaţională de Fizică de la Copenhaga, două de aur şi trei de argint, rezultate care au plasat România pe primul loc în Europa şi pe locul 5 în lume. Medaliile de aur au fost obţinute de Cristian Frunză (clasa a X-a) şi de Cristian Andronic (clasa a XI-a).

Yuri Kordonsky este un clasic updatat. Regizorul rus, şcolit de Lev Dodin (patriarhul teatrului rus, guru de la Malîi Teatr), ajuns şeful catedrei de teatru de la Wesleyan University, Middletown, SUA, nu s-a convertit la dramaturgia americană, nici măcar la cea contemporană, nici la vreo estetică nonconformistă.

Este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru din România. E suficient să vă gîndiţi la Ultima bandă a lui Krapp sau la Pyramus & Thisbe 4 You şi să-mi daţi dreptate. Anul trecut, Alexandru Dabija a debutat ca actor în scurtmetrajul O umbră de nor, în regia lui Radu Jude.

Există dansatori care folosesc cuvinte precum corpul, pe post de material de lucru. Din cuvinte se coregrafiază performance-uri. După dans şi nondans, urmează dansul discursiv (sau dansul volubil). După corpul dansator urmează corpul vorbitor. Manuel Pelmuş le foloseşte pe amîndouă pentru a-l explica pe unul prin intermediul celuilalt.

O masă lungă, acoperită cu o pînză albă. Trei personaje îmbrăcate în alb, cu ochii acoperiţi de fîşii de dantelă neagră, sînt aşezate – două la cele două capete şi unul la mijloc, pe o latură. Un alt personaj „marchează“ simetric al patrulea loc, prin absenţă. Un dreptunghi „ciobit“ la un colţ.

O femeie divorţează din cauza lipsei iubirii. Alte două nu se pot despărţi pînă cînd una nu îşi recuperează ceea ce i-a luat cealaltă: inima. Un bărbat se întoarce după zece ani să îi spună adio fostei soţii, ca să o poată uita. Iubirea unui bărbat trăieşte, deşi el e mort. O femeie îşi uită bărbatul şi trebuie să îl reinventeze în fiecare zi.

Spectacolul lui Jan Klata, o dramatizare a unui roman premiat – O piesă despre mamă şi patria-mamă, este o litanie ironic-dureroasă despre relaţia mamă-fiică la nivel individual (personal) şi la nivel general (mamă-patrie şi fiică-cetăţean).

De cîţiva ani, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu dezvoltă o secţiune de dans care a devenit una dintre atracţiile evenimentului. Nu numai că în ultimele ediţii a crescut semnificativ numărul spectacolelor coregrafice invitate, dar s-a diversificat şi paleta esteticilor prezentate, ajungînd pînă în zona instalaţiilor performative şi a nondansului.

Dragă Mădălina, dragă Mihaela. Două doamne în vîrstă, cu ochelari de soare, căciuli de blană şi bastoane de lemn intră în scenă, cu mers nesigur, ţinîndu-se de braţ. Drumul pînă în faţa scenei se parcurge încet, cu oboseală şi neîncredere, ca şi cum ar cerceta un teritoriu necunoscut.

Dragostea doare. Nimic nou pînă aici. El şi ea se întîlnesc în copilărie şi, timp de 30 de ani, au o relaţie de prietenie în care nici unul nu vrea să arate că există mai mult decît atît, iar cînd se decid să recunoască elefantul din magazinul de porţelanuri, momentele în care fiecare are curajul să o facă nu coincid.

Trilogia dramaturgului catalan Esteve Soler – Contra democraţiei, Contra iubirii, Contra progresului – vizează viciile sistemice ale societăţii contemporane. Sistemele politice, avansul tehnologic, emanciparea afectivă sînt analizate şi deconstruite pînă la a demonstra că au devenit toxice pentru umanitate.

Solpadeine is my Boyfriend este un text scris şi performat de Stefanie Preissner, o tînără actriţă irlandeză care şi-a transformat experienţa unei depresii într-o poveste complexă despre prăbuşirea economică a Irlandei, cu o consecinţă majoră: emigrarea în masă.

Shot cuprinde şase piese scurte (schiţe), scrise de către scriitoarea Theresa Rebeck, special pentru a fi jucate într-un bar. De aici, o relaxare a scriiturii pînă la firescul cotidian, o reală nedemonstraţie, un refuz al etichetărilor de orice fel. Schiţele vorbesc despre femei, despre bărbaţi şi despre relaţiile dintre ei.

Din februarie 2011, Centrul Naţional al Dansului este un vagabond instituţionalizat. A rămas fără spaţiu din cauza renovării Teatrului Naţional Bucureşti, unde îşi avea sediul şi a fost anunţat că nu va reveni în această clădire după terminarea lucrărilor, căci nu este cuprins în noua arhitectură a TNB.

În 2010, Sala Studio a Teatrului Odeon a fost redeschisă după 62 de ani. Un spaţiu underground cu un design frust, o scenă modulară, bine dotată tehnic şi un foaier potrivit pentru expoziţii. Cu alte cuvinte, un loc în care artiştii pot face tot felul de năzdrăvănii.

În ReVerbs (instalaţie performativă cu premiera în festival), compozitorul Vlaicu Golcea devine performer (actant, muzician, fotograf) alături de coregrafa Özlem Alkiş (Turcia). Siluetele lor negre se insinuează discret într-un spaţiu deschis.

Într-un spaţiu nou pentru arta contemporană – tranzit.ro (Bucureşti, str. Gazelei nr. 44), Anca Benera şi Arnold Estefán chestionează concepte politice şi economice din perspectiva flexibilităţii acestora. În contextul schimbărilor majore care se produc în lume, de la reconfigurarea geopolitică la criza economică, doctrinele se dovedesc depăşite şi trebuie regîndite, adaptate la noile realităţi sau înlocuite cu altele noi.

Ţac. Ţac. Ţac. Maşinile de scris ţăcăne ritmic. Sunetele lor desenează amintiri în care sentimentele se ascund în cuvinte. Ţac. Ţac. Ţac şi tac. Judith Ardeleanu citeşte o scrisoare dintr-o carte despre un băieţel care vede pe masa din bucătărie picioarele tăiate ale unui pui de găină.

O jumătate de sală de teatru / biserică părăginită, cu plafonul / cupola crăpat(ă) şi balconul / amvonul în care stau membrii consiliului artistic care exercită cenzura asupra romanului blasfemitor. În lojele laterale, Pilat şi Afranius discută despre Iisus.

O casă dărăpănată, din centrul Capitalei, o uşă veche, cu lemnul cojit. La intrare, cîteva trepte din mozaic, ciobite. Intru într-o încăpere minusculă, cu un covor uzat, roşu închis, o canapea şi o măsuţă. Un alt spaţiu, la fel de mic, în dreapta, cu pereţii netencuiţi.

sfîrşit (work in progress) este epilogul unui alt spectacol, făcut la începuturile idealiste ale carierei de actor. „La 19 ani (eram student în anul I la actorie), am fost foarte mîndru că spectacolul în care jucam – în afara şcolii – fusese programat chiar de ziua mea de naştere."

Există regizori care au cîte un actor-fetiş, pentru care construiesc spectacole aşa cum regii ridicau pe vremuri catedrale, temple ori palate. Pentru regizorii tineri, fetişismul este pragmatic, ia forma coagulării unei echipe cu care împărtăşesc gustul pentru anumite tematici ori estetici şi cu care pot dezvolta un stil de lucru eficient.

În fiecare an, în februarie, în opt ţări din lume (cărora, de doi ani, li se adaugă şi România), se organizează Luna Istoriei LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgender). Manifestarea presupune o serie de acţiuni culturale şi educative (proiecţii de filme, expoziţii de artă, teatru, discuţii, educaţie nonformală, petreceri şi ateliere).