Regresul progresului
● Contra progresului de Esteve Soler, regia: Bobi Pricop, scenografia: Rodica Ştirbu; cu: Ioana Manciu, Aida Avieriţei, Vlad Pavel, Cezar Grumăzescu. Teatrul Bulandra, Sala Laborator (Izvor).
Trilogia dramaturgului catalan Esteve Soler – Contra democraţiei, Contra iubirii, Contra progresului – vizează viciile sistemice ale societăţii contemporane. Sistemele politice, avansul tehnologic, emanciparea afectivă sînt analizate şi deconstruite pînă la a demonstra că au devenit toxice pentru umanitate. În această ofensivă contra a tot, Esteve Soler se foloseşte de cîte şapte scheciuri pentru fiecare episod al trilogiei, mici piese burleşti, suprarealiste, care arată cum dezvoltarea inteligenţei duce la autodistrugerea umanităţii. Libertatea, progresul şi iubirea se transformă în opusul lor şi capătă valenţe monstruoase, devin letale.
Dramaturgul catalan (născut în 1976) – profesor de scriere dramatică la Institutul de Teatru din Barcelona – excelează în umor absurd şi în concentrarea poveştii, care evoluează surprinzător şi devoalează sensuri nebănuite. Cele trei texte – traduse excelent în limba română de Luminiţa Voina-Răuţ – au fost deja montate în mai multe teatre europene. În România, Contra democraţiei se joacă la Secţia Germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, în regia lui Alexandru Dabija, iar regizorul Radu-Alexandru Nica repetă Contra iubirii la Compania „Liviu Rebreanu“ a Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş (premieră în iunie).
Prezentat întîi ca lectură publică, anul trecut, la UNATC, în prezenţa autorului, într-o serie care cuprindea toată trilogia, Contra progresului în regia lui Bobi Pricop păstrează ceva din atmosfera austeră, din minimalismul spectacolului de debut al regizorului, Jocuri în curtea din spate. Decorul (Rodica Ştirbu) este format din patru scaune pe rotile, recuzita este pusă în cîţiva saci de gunoi, pentru a fi la îndemînă cînd e nevoie. Convenţia este clară: totul se face la vedere, poveştile sînt produse pe loc, omul este personaj în propria viaţă. Contextul în care Bobi Pricop pune povestirile lui Soler este acela al unei dominaţii absolute a tehnologiei asupra umanului. Într-una dintre povestiri, televizoarele inteligente (3D-urile domestice) – rezultate ale unei tehnologii avansate – imbecilizează, ba mai mult, produc viitorii lideri-dictatori sau chiar moartea. În întreg spectacolul, Bobi Pricop extinde această idee a manipulării, a omului – marionetă manevrată de însuşi produsul minţii sale. Personajele sînt direcţionate de un Povestitor care recită didascaliile şi indică acţiunea, scurt şi autoritar. Practic, personajul şi povestea se construiesc sub ochii spectatorilor, sînt „produse“ virtual. Omul dezvoltă tehnica şi îşi pierde libertatea, devine dependent de tehnologie şi această dependenţă, ca orice viciu, mai ales unul puternic, îl va distruge.
Dar în piesa lui Esteve Soler nu este vorba strict de avansul tehnologic, ci de progresul înregistrat în toate dimensiunile existenţei umane. Religia se poate multiplica precum un produs de serie, omul se reinventează ca propriul Dumnezeu – unul rău, discreţionar, răzbunător. Consumismul este văzut ca suprema credinţă, iar profitul – ca ideal şi raţiune de a trăi. Biserica este o corporaţie. Episodul biblic al căderii în dizgraţia divină prin consumul fructului cunoaşterii ia o formă cinică, în spectacol: mărul este celebra siglă a lui Steve Jobs şi desemnează, astfel, un simbol al corporatismului şi al dependenţei de gadgeturi. Noua religie începe cu un nou zeu. Omul – dependent de obiecte şi de virtualitate. Oroarea depersonalizării umane. O femeie refuză să cheme ambulanţa pentru un rănit grav, deoarece vrea să experimenteze moartea, care este o experienţă imposibilă în mediul virtual în care se claustrează omenirea. Sistemul medical funcţionează perfect în lipsa pacientului. Un scenariu horror – povestea Scufiţei Roşii –, citit cu voce tare, devine realitate şi îi absoarbe pe ascultători. Căsătoria este un contract pe durată determinată pentru că fericirea este garantată pe termen scurt. Un cuplu (hetero în text, gay în spectacol) îşi organizează viaţa afectivă strict juridic. Sentimentele sînt viabile doar în baza unui acord notarial, încep şi se termină odată cu acesta. Nu există excepţii, nu sînt permise melodramele, îndrăgostirea este exclusă, iubirea în afara limitelor contractuale este condamnabilă. Sînt poveşti care demonstrează, suprarealist sau grotesc, că avantajele progresului în lumea contemporană sînt posibile arme de distrugere în masă. Problema esenţială este că omul devine victima propriei inteligenţe care se constituie într-un Frankenstein.
Actorii joacă o varietate de specimene umane, tipologii civile sau corporatiste, create dintr-o singură tuşă. O voce bizară, afectată sau piţigăiată, o gură supradimensionată cu ruj, şepci colorate şi expresii infantile – şi personajele sînt gata. Ioana Manciu şi Cezar Grumăzescu au jucat şi în spectacolul de debut al lui Bobi Pricop. Ioana este cameleonică, calitate dovedită în Jocuri în curtea din spate, în care interpreta alternativ două personaje, şi certificată acum, în special în rolul de Învăţătoare, în care umanizează treptat tipologia caricaturizată a profesoarelor acrite, pînă ce rezultă un personaj terifiat de povestea pe care o citeşte, a cărui frică se materializează şi îl anihilează. Expresivitatea lui Cezar Grumăzescu este vizibilă în roluri de băiat rău, cu potenţial autodistructiv, dar aici, el face credibil personaje total diferite – un copil plîngăcios sau un soţ îndrăgostit. Vlad Pavel excelează în crearea vocii pentru inventatorul unei noi religii – care mixează profitabilitatea cu dictatura –, un timbru afectat, stupid şi comic, care denotă pierderea creatorului în propria creaţie artificială (el ajunge să creadă în sine însuşi). Aida Avieriţei radiografiază îndemînatic o serie de mame şi soţii, trecînd rapid din tipologia casnică într-un registru suprarealist.
Spectacolul nu lasă nici o urmă de speranţă, umanităţii. Ultimul scheci este unul postapocaliptic, în care omul revine la esenţa sa – aceea de animal – şi din această postură suportă cruzimea pretins necesară a unui animal dominat – în speţă, o focă. Trimiterea se face, la un prim nivel, la îndelungata cruzime a oamenilor faţă de animale, dar la o privire mai atentă, teza lui Esteve Soler este că inteligenţa umană poate duce la extincţie, în lipsa discernămîntului. Omul este propriul său călău.
Contra progresului va avea încă două avanpremiere, în 27 şi 29 mai, premiera oficială fiind programată în deschiderea stagiunii viitoare. Cît despre Esteve Soler, el poate fi întîlnit la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (7-16 iunie) unde ţine un atelier de scriere dramatică (Învăţînd de la noii clasici: Pinter, Mamet, LaBute, Kane – 12-15 iunie).
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Bulboacă
