Imposibilitatea fericirii şi dezastrul afectiv - studiu pop art
● Reunificarea celor două Corei. Text şi regie: Joël Pommerat; lumini şi decor: Éric Soyer; video: Renaud Rubiano; muzică originală: Antonin Leymarie; cu: Saadia Bentaïeb, Agnès Berthon, Yannick Choirat, Philippe Frécon, Ruth Olaizola, Marie Piemontese, Anne Rotger, David Sighicelli, Maxime Tshibangu. Odéon-Théâtre de l’Europe, Compagnie Louis Brouillard.
O femeie divorţează din cauza lipsei iubirii. Alte două nu se pot despărţi pînă cînd una nu îşi recuperează ceea ce i-a luat cealaltă: inima. Un bărbat se întoarce după zece ani să îi spună adio fostei soţii, ca să o poată uita. Iubirea unui bărbat trăieşte, deşi el e mort. O femeie îşi uită bărbatul şi trebuie să îl reinventeze în fiecare zi. Un bărbat se sinucide, în timp ce fosta soţie visează la reconciliere. O prostituată nu poate iubi dacă nu e plătită, căci iubirea trebuie să valoreze ceva. Un bărbat sărută toate fetele dintr-o familie, ceea ce generează o gelozie colectivă distructivă. Un cuplu se poate identifica doar prin copii şi, în lipsa lor, îi inventează. Radioul se aude tot timpul în surdină. Un cîntăreţ de sex incert – un mix între Elvis Presley şi David Bowie – cîntă printre personajele care bîntuie în ceaţă.
Reunificarea celor două Corei este un videoclip hipnotic, cu 20 de scheciuri burleşti, aparent absurde, pe tema iubirii. Absurdul este însă înşelător, căci poveştile lui Joël Pommerat vizează realitatea maladivă a iubirii, în care simţurile sînt ascuţite şi înregistrează supradimensionat pulsiunile dureroase ale dependenţelor afective. Textul lui Pommerat trimite metaforic la studiile neurologice ale lui Oliver Sacks, ai cărui pacienţi au simţurile viciate sau supradezvoltate – de exemplu, văd cu urechile. Dar la Pommerat nu se produc inversiuni senzitive, ci o suprasensibilizare a percepţiei. Femeia amnezică ar putea suferi, în realitate, de o formă de Alzheimer, dar în hiperrealitatea lui Pommerat, creierul ei refuză să mai recunoască latura casnică a vieţii sale. Soţul, copiii, familia în întregul ei, dragostea ca sentiment şi ca act fizic trebuie reînvăţate, în fiecare zi. Ce anume duce la amputarea acestei memorii afective – nu se ştie. Pommerat descrie un simptom, nu o boală, deşi, integrat în spectacol, acest moment ajută la definirea unei maladii: iubirea, Sfîntul Graal al omenirii dintotdeauna. Într-un alt scheci, iubirea apare ca o boală gravă. Internată într-o clinică, o femeie a străzii refuză să avorteze pentru că acel copil este rezultatul unei relaţii de dragoste în care ea se simte „fericită“. Pentru doctor, această stare de fericire amoroasă face parte din simptomatologia unei maladii grave. Iubirea este insuportabilă. Sau este insuficientă. O relaţie se rupe din cauză că dragostea nu e de ajuns; o alta – din lipsa iubirii. Iubirea adulterină a unui cuplu, „auzită“ de jumătăţile înşelate, generează o formă artificială de afect între acestea din urmă. Relaţia „profesională“ dintre o prostituată şi un preot care îi devine client fidel duce la o dependenţă afectivă care se dovedeşte manipulatoare şi torturantă. Sentimentele nu au limite, tind să se cancerizeze sau să se fragilizeze şi nu pot susţine relaţia. Şi nu e vorba numai despre dragoste. Prietenia veche dintre doi bărbaţi eşuează conflictual în crimă, din cauza rememorării unei antipatii şi mai vechi. Afectul distruge relaţiile. Durerea e profundă, insuportabilă, în spectacol pare să vină de peste tot, învăluitoare, compactă, vîscoasă. Senzaţia este creată pragmatic din lumini, sunet şi o falsă impresie de mişcare. Esenţială în spectacol, tehnologia generează artă pură prin compoziţiile perfecte de sunet şi lumină. Un permanent fundal muzical, un radio care se aude undeva, în surdină, fixat pe un post muzical, dă senzaţia cotidianului, sunetul creşte, ajunge dominant în intermezzo-uri, inclusiv în apariţiile acelei dive pop, incerte sexual. Luminile creează o permanentă penumbră, siluetele se decupează din umbre şi flash-uri slabe, de lumină rece. Într-una dintre scene, corpul unui bărbat spînzurat atîrnă în semiîntuneric, „luminat“ cu penumbră, în timp ce fosta soţie, care nu îl remarcă, exprimă iluzia unei reconcilieri în faţa unor prietene care privesc cadavrul. Ambiguitatea se creează din text, sunet şi lumină. Nu ştii dacă afecţiunea arătată de un învăţător unui copil este o formă de dragoste paternă sau de pedofilie, lumina ascunde şi penumbra dezvăluie, vocea cîntăreţei/cîntăreţului (Agnès Berthon – o actriţă fabuloasă, ca o încarnare a morţii, extrem de slabă şi de picturală) alternează bărbat/femeie. Apare iluzia că podeaua se mişcă şi, odată cu ea, şi publicul, plasat bifrontal, cu o scenă de tip catwalk la mijloc, o fîşie de lumină rece care spintecă misterios cele două grupuri de spectatori, un fel de ţipăt prelung materializat. De altfel, întregul spectacol e ţipat, durerea ţîşneşte din abdomen, acută, neputincioasă, insuportabilă. Tehnica vocală este impecabilă, aceste ţipete emanate din proximitatea spectatorului, într-un spaţiu nu foarte generos, nu deranjează deloc, nu înţeapă urechile, doar sfîşie inima. Căci spectacolul lui Pommerat îl atinge personal pe fiecare spectator. Ca o durere cunoscută, reactivată. Cu un titlu misterios – o replică dintr-un scheci care face referire la cuplul imposibil – precum Coreea unită –, piesa lui Pommerat trimite la diverse texte şi motive literare sau cinematografice, de la Biblie (relaţia Iisus – Maria Magdalena, reinterpretarea dictonului „lăsaţi copiii să vină la Mine“ etc.) la Aşteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett (în scheciul cu copiii inexistenţi) sau la filmul lui Wong Kar Wai, In The Mood For Love (cuplul înşelat).
Prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, spectacolul a fost creat în cadrul Proiectului „Cities on Stage“, care cuprinde şase oraşe – Bruxelles, Götteburg, Madrid, Napoli, Paris, Sibiu – ale căror probleme sociale constituie structura unor performance-uri documentate, realizate de nume de impact ale scenei europene (Lars Norén, Emma Dante, Gianina Cărbunariu). Din nou, aparent, spectacolul lui Pommerat nu respectă tematica impusă; în fapt, regizorul şi dramaturgul francez face o disecţie aprofundată pe cea mai arzătoare problemă a tuturor timpurilor – dragostea.
Cea mai puternică imagine imprimată în creier este aceea a unei femei care se agaţă cu disperare de corpul bărbatului pe care îl iubeşte, în timp ce descrie cît de fericită va fi prin căsătoria cu altul. Este portretul îngrozitor al mincinoasei vieţi convenţionale. Dar tot Pommerat are şi viziunea optimistă: copilul iubirii nu poate fi avortat.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: S. Marcovici
