Chéreau sau dăruirea de sine
Cum să explicăm acest doliu unanim suscitat de dispariţia sa? Nimic nu îl prevedea, căci nu a cultivat cîtuşi de puţin seducţia şi nici nu a căutat consensul. Ce deplînge această tristeţe generală? Sfîrşitul unui erou, a cărui anvergură o avea Chéreau, un erou solitar de care lumea a sărăcit şi căruia el îi este asimilat astăzi. Recunoaştem în el figura unui artist jupuit de viu, care s-a dezvăluit fără rezerve şi fără prudenţă, care s-a destinat unităţii triunghiulare teatru – operă – film, cultivînd o incandescenţă unică, o combustie mistuitoare şi febra unei prezenţe cu care nu a negociat niciodată. Chéreau îi dirija pe actori ca şi cum îi pregătea să se urce pe scîndurile unui rug, i-a acompaniat cu toată încrederea sa în artă, cultivînd dorinţa de a contopi, fără nici cel mai mic compromis, mărturisirea absolută şi arhitectura scenei. O exigenţă dublă şi constantă.
Cum să explicăm acest doliu unanim?... Pentru că a cultivat şi a întreţinut refuzul deteriorării de sine, la fel ca şi cea a practicii sale, graţie unei devoţiuni străine de orice protecţie, a unei implicări care-l salva şi pe care, sub nici un pretext, nu admitea s-o modereze. Pentru că s-a gîndit şi a acţionat ca fiind veşnic tînăr şi se temea mai presus de orice ca „dorinţa să nu-l părăsească“. Datorie şi resursă a unui artist care nu se predă. Pentru că nimeni nu a remarcat semnele unui declin, pentru că nimeni nu a presimţit acest sfîrşit, moartea sa capătă dimensiunile unei catastrofe premature.
Cum să explicăm acest doliu?... Prin golul pe care-l produce sfîrşitul unui nesupus. A ţinut întotdeauna să-şi păstreze libertatea, chiar cînd a asumat misiuni instituţionale, a adoptat comportamente de nimic cenzurate, nu s-a protejat, nu a protejat, a cultivat o responsabilitate maximă faţă de sine, faţă de alţii şi de arta sa. Şi-a lansat lui însuşi pariuri, a refuzat să se repete, s-a îndepărtat de teatru şi de operă pentru a le regăsi mai bine la sfîrşit, nu a trădat niciodată. A încarnat o linie de conduită şi dacă, după angajamentele din tinereţe, s-a arătat apoi rezervat faţă de primele sale alegeri, Chéreau nu a trişat niciodată cu etica. Etica artei ca un soclu neclintit al teatrului său.
Acest doliu unanim cristalizează sentimentul acut al unei pierderi iremediabile. Modelul unui erou nici marginal, nici ridicat la rangul de figură naţională, erou ce nu respectă dogmele unui model oficial, erou viu, brutal şi fără rezerve, la lucru, mereu în luptă cu limitele acestui „instrument imperfect care este scena“ şi cu îndoielile pe care actorii le generează, erou unic pe timp de secetă. Căutînd cu încăpăţînare „vitalitatea“, el şi-a afirmat romantismul – „biet animal în suferinţă“ – cu preţul unui sacrificiu exemplar. El a fost recunoscut, dar nu s-a compromis, devenind un personaj instituţional; el a cultivat excesul, a refuzat cenzura şi dogmele sociale, el a fost un răzvrătit fără a fi un marginal. Nimeni n-a plutit mai periculos decît el pe valurile acestor contradicţii, constante, nicicînd calmate. Acest model de neînlocuit s-a sfărîmat şi, de acum înainte, fiecare îi simte lipsa. Debut al unei imense absenţe.
Această tresărire de geniu din ultimele sale spectacole nu o datorează, oare, ne putem întreba, bolii? Nu a determinat ea oare angajarea extremă nu în proiecte cinematografice pe lung termen, ci în aventuri scenice rapide, a căror reuşită regăsea iluminarea începutului? Boala l-a salvat de ceea ce îi era teamă mai presus de orice – epuizarea, degradarea, declinul. I am the wind de Jon Fosse, Casa morţilor de Janacek şi Elektra de Richard Strauss, capodoperele cu nimic testamentare, ale unui artist care le-a realizat avînd ochii ţintiţi către moarte. El cade în plin zbor, ultimul zbor. Asfel se explică, de asemenea, acest doliu unanim. Boala l-a fulgerat şi toţi cei ce-l admirau şi îi ignorau ameninţarea au simţit cu durere sfîrşitul său, care a năruit un destin ale cărui reuşite recente întreţineau speranţa unei amînări, a unui viitor, fie el scurt. Bîntuit de o căutare mereu reînnoită, nu-şi dorea el oare să „împlinească, odată, ceea ce căuta“? Un veşnic pasionat de provocări, iată cine era Chéreau!
Ultima dată cînd l-am văzut, mi-a spus: „Sînt obosit şi deprimat.“ Nimeni nu-l credea, nici eu. Astăzi mi-o reproşez. Confesiunea unui erou la un colţ de stradă, după triumful de la Avignon cu I am the wind. Presentiment discret împărtăşit. Legenda acestui Byron al scenei moderne, „omul rănit“, pentru a relua titlul fimului său autobiografic, nu face decît să înceapă.
Chéreau s-a dăruit pe sine.
George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011). Este coautor al volumului Patrice Chéreau – J’y arriverai un jour (Actes Sud).
