Evanghelia după Woland
● Maestrul şi Margareta după M. Bulgakov. Regia: Zoltán Balázs; scenografia: Velica Panduru. Cu: Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Mariana Mihu, Adrian Neacşu, Ákos Orosz, Pali Vecsei, Serenela Mureşan, Zoltán Lendváczky, Eduard Pătraşcu, Erika Tankó, Adrian Matioc, Cătălin Pătru, Ciprian Scurtea, Florin Coşuleţ, Vlad Robaş. O co-producţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu şi a Teatrul Maladype din Budapesta.
O jumătate de sală de teatru / biserică părăginită, cu plafonul / cupola crăpat(ă) şi balconul / amvonul în care stau membrii consiliului artistic care exercită cenzura asupra romanului blasfemitor. În lojele laterale, Pilat şi Afranius discută despre Iisus. Sînt doisprezece cu toţii, plasaţi la înălţime, în „ceruri“, poziţia din care decid soarta muritorilor de rînd. Aşa începe spectacolul lui Zoltán Balázs după romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta, cu Cina cea de Taină, în care se pregăteşte mistificarea adevărului, crearea Poveştii (teatrul şi biserica sînt spaţii ale poveştilor). În scenă „apare“ şi al treisprezecelea personaj de la „cină“, Berlioz, dar numai la telefon, fiind deja decapitat. Această primă scenă lansează cele două planuri ale spectacolului, planul lui Iisus şi al lui Woland – Satana, povestea religioasă din anii 30 d.H. şi aventurile diavoleşti din Moscova anilor 1930. Ceea ce uneşte planurile este replica lui Woland – „binele nu poate exista fără rău“ –, dusă mai departe pînă la „răul creează binele“.
Romanul lui Bulgakov, luxuriant, e un amestec de realism şi fantastic, dificil de transpus pe scenă, dar, în ciuda acestui lucru, a fost de multe ori dramatizat. Zoltán Balázs elimină latura socială – fresca Moscovei din prima parte a secolului trecut – şi păstrează cele două planuri – mitul biblic şi aventurile Satanei – pe care le intersectează cu povestea de dragoste dintre Maestru şi Margareta, totul mutat într-un teatru de revistă / biserică în care se află un copac (primordial) şi viţă-de-vie (scenografia Velica Panduru). Decorul conţine, astfel, ambivalenţa bine – rău pe care se ridică tot spectacolul. Cheia este finalul, construit rotund în raport cu prima scenă. Spectacolul are două variante, datorită dublei distribuţii pentru echipa Satanei. În varianta „română“ – Mariana Mihu în Woland, Serenela Mureşan în Behemoth şi Eduard Pătraşcu în Hella –, Levi Matei creează legenda biblică, denaturînd prin hiperbolizare viaţa lui Iisus. Pilat îl ucide pentru a păstra secretul. Iisus – Margareta şi Pilat – Maestrul aduc povestea din lume în iadul lui Woland. Religia „inventată“ de Pilat cucereşte întunericul. În varianta cu actorii de la Maladype – Ákos Orosz în Woland, Zoltán Lendváczky în Behemot şi Erika Tankó în Hella –, Woland se află în centru şi regizează transformarea poveştii în religie (în spectacol, Woland este regizor, nu specialist în magie neagră ca în roman). Iuda inventează învierea lui Iisus, Pilat îl ucide, Iisus – Margareta şi Pilat – Maestrul pleacă din iad spre lume. Woland creează religia. Acestea sînt diferenţele de viziune, însă ambele atestă faptul că Iisus trebuia să existe pentru a salva omenirea, iar dacă existenţa sa reală nu e suficientă, diavolul poate da o mînă de ajutor. Răul şi binele se autentifică reciproc.
Aceasta este partea filozofică a spectacolului, căreia i se adaugă scena balului lui Woland, la care amfitrioana Margareta primeşte oaspeţii – cărora Zoltán Balázs le dă identitatea unor teoreticieni de teatru şi mari regizori (de la Stanilavski la Purcărete) care „ard“ în iad, metaforă sugestivă pentru chinurile creaţiei artistice.
Complex ca structură şi ca sensuri, spectacolul sibian nu este lipsit de probleme. Construcţia este duală, scene de teatru alternează aproape matematic cu scene filmate, necesare pentru naraţiune, dar şi pentru a reda dimensiunea fantastică a poveştii, printr-un suprarealism naiv. Sînt scene filmate în spaţii mici, cu o singură cameră care decupează şi combină chipuri şi corpuri, scene întregi sau fragmente într-un tablou suprarealist, cu ajutorul unei coregrafii complicate – personaje care apar brusc, dispar şi reapar în alt punct etc. Această alternanţă ar trebui să dinamizeze ritmul, dar lungimea filmelor şi scenele de teatru statice (cu excepţia momentului de music-hall) au efect contrar. Spectacolul se va aşeza în timp, poate şi cu ajutorul unui montaj mai alert. O altă problemă apare la dramatizare, care structurează romanul cu dificultate. Cele două variante de spectacol sînt complementare, astfel că este de preferat să fie văzute ambele – sensurile textului transpar mai limpede prin compararea finalurilor.
Maestrul şi Margareta este spectacolul unui regizor a cărui amprentă stilistică, remarcată în performance-urile anterioare de la teatrul său din Budapesta, este aici schimbată aproape complet. Preferinţa pentru teatrul de mişcare, improvizaţii, muzică se recunoaşte doar în scena de teatru în teatru (music-hall). În rest, Zoltán Balázs optează pentru un stil care aminteşte de Viaţa cu un idiot al lui Andry Zholdak, în variantă narativă (la Zholdak – se trăia povestea, aici – se spune). Maestrul şi Margareta este şi spectacolul actorilor, iar trupa de la Sibiu funcţionează bine compact, ca întotdeauna. De data aceasta, reuşita majoră este a Marianei Mihu – Woland în varianta „românească“. Personajul este străin, iar regizorul îi gîndeşte acest detaliu biografic ca o imposibilitate de comunicare (Woland vine din alte lumi) care îi conferă stranietate. Mariana Mihu face o adevărată creaţie, cu vocea răguşită, spartă, care răzbate cu efort, ajutată de limbajul mimico-gestual făcut cu precizie pedantă. Expresia corporală e perfectă, elegantă, autoritară, există o geometrie a mişcării, care se regăseşte şi la celălalt Woland, din varianta „maghiară“. Ákos Orosz îşi compune mai simplu străinătatea, prin limbă (vorbeşte engleză şi română, nu limba maternă, maghiara, ceea ce îi dă o stare de inconfort şi îl face diferit). Este interesant traseul pe care îl parcurge Margareta (Ofelia Popii), o cîntăreaţă care repetă destinul faustian prin pactul cu diavolul, pentru a ajunge în final Iisus. Este un parcurs al devenirii, o Golgotă pe care o urcă. Expunerea ei goală la balul lui Woland este o răstignire. Maestrul (Marius Turdeanu) este, ca şi în roman, un personaj definit mai mult de absenţă decît de prezenţă. Prin urmare, apariţiile sale sînt puţine şi predominant în film. Îmbrăţişaţi lîngă copacul primordial, cei doi reflectă imaginea cuplului originar din povestea poveştilor.
Maestrul şi Margareta este un spectacol frumos, complicat şi imperfect, care îţi face poftă să reciteşti romanul lui Bulgakov.
Oana Stoica este critic de teatru.
