ARTE PERFORMATIVE

Una dintre calităţile scenei teatrale neoficiale – independente, private, comerciale, alternative, cu toate variabilele lor – este accesul relativ uşor al tinerilor actori la un spaţiu de joc în care să-şi facă propriile spectacole. Teoretic, aici s-ar putea testa teme, tipuri de scriitură şi limbaje performative noi.

Cînd scria Wunschkonzert, în anii ’70, dramaturgul german Franz Xaver Kroetz era membru al DKP, Partidul Comunist din Germania Federală. Era preocupat de personaje din straturile de jos ale ierarhiei sociale (cu nivel de educaţie redus şi venituri mici), uşor manevrabile de către societate (cea de consum).

Spectacol de autor, Freak show aduce în prim-plan un anume tip de scriitură: un inventar de caractere, structurate dihotomic: „marginali“ (personajele la limita subzistenţei – homeless, femeie de serviciu, retarzi luminoşi sau deliranţi) şi „centrali“ (personaje în poziţie de putere – producător TV, om de afaceri).

La ţigănci iese din tiparul dramaturgiei moderne şi contemporane în care au funcţionat spectacolele de pînă acum şi ridică unele probleme. În primul rînd, a fost necesară dramatizarea nuvelei lui Mircea Eliade şi, ca orice dramatizare, a presupus riscuri şi alegeri.

Scena teatrală independentă – includ în această formulare toate formele performative de expresie din afara instituţiilor de stat – este în plină expansiune. Conţinutul său, deşi aparent consistent, este încă departe de a atinge variate formule performative, cantonîndu-se covîrşitor în zona comercială.

Trilogia belgrădeană este un spectacol despre care s-a vorbit, deşi puţini au fost cei care l-au văzut. Producţia lui Cristi Juncu oferă nu numai plăcerea unei viziuni coerente asupra unui text focusat pe problematica migrantului ca nostalgic al unui spaţiu pe care l-a părăsit, fără a se putea ataşa de unul nou.

„De ce nu vorbim niciodată la şcoală despre ce mă doare şi pe mine?“ Replica Marei stinghereşte, ca şi cum un detaliu ignorat ar fi devenit brusc vizibil şi ar fi schimbat fundamental perspectiva.

Am folosit, ca titlu, parafraza unei expresii vehiculate în ultima vreme în mediul politic, deşi, aparent, subiectul acestui articol – educaţia exprimată performativ – nu este politic. Aparenţa rezultă din dezinteresul general al autorităţilor faţă de sistemul de învăţămînt.

De vînzare – noul spectacol al Gianinei Cărbunariu, curajos, singular ca tematică în peisajul românesc, creat aproape concomitent cu evenimentele la care face referire, este un teatru al oprimaţilor, într-o formulă riguros şlefuită şi multiperspectivată.

Corp la corp este un spectacol site specific în care „experţii vieţii“ deconstruiesc microuniversul cotidian prin performarea relaţiilor şi a ritualurilor de coabitare din Cămin. Structurat pe ore, conform cu programul unei zile, Corp la Corp este un teatru al uzurii.

Clujul înainte de turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale nu părea, teoretic, locul cel mai bun pentru un festival, fie el şi de artă activă. În zilele tensionate de dinaintea votului final, activismul era, ce-i drept, la cote ridicate, dar arta nu făcea parte dintre preocupările momentului.

Cum ne vindecăm de trecut? Cît timp durează, pentru individ şi pentru comunitate, să închidă rănile unei istorii traumatizante? Proiectul Festivalului Divadelná Nitra din Slovacia, Vieţi paralele – secolul 20 prin ochii Poliţiilor Politice, una dintre cele mai puternice iniţiative teatrale recente, încearcă să răspundă.

Evenimentul pare a se dori expoziţional, fără a oferi o perspectivă, eventual discutabilă, asupra dinamicii teatrului, fără riscuri, căci a risca presupune a miza pe una sau mai multe tendinţe, direcţii, estetici, tematici sau pe anumiţi artişti.

În Eu şi dosarul meu, regizorul Clemens Bechtel a lucrat cu mai multe persoane din fosta RDG care au avut legătură directă cu Stasi, victime şi informatori care şi-au scris şi performat poveştile personale. Este aşa-numitul „teatru al experţilor vieţii cotidiene“.

Scrisă în 1950, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial şi în plină ofensivă a dictaturii roşii, Lecţia este o piesă alarmistă, neliniştitor de actuală în contextul izbucnirii astăzi a unor pusee autoritariste, nu numai în politica orientală, ci şi în cea europeană.

Spectacolele Clear history şi Moldova independentă. Erată oferă perspective complementare asupra istoriei recente a Republicii Moldova. În fapt, este vorba despre al Doilea Război Mondial şi despre perioada postcomunistă, agitată de speranţa libertăţii şi haosul democraţiei „originale“.

Un spectacol de teatru documentar are două componente esenţiale: performance-ul propriu-zis şi discuţia postspectacol. Primul aduce informaţii şi revelează posibile perspective pe o temă, iar a doua arată modul în care sînt receptate acestea de public.

În peisajul teatral neoficial, cu diversitatea lui tematică şi performativă, Lorgean Theatre reprezintă o notă distinctă. Caracteristica sa definitorie vine de la spaţiul de joc care este o locuinţă, de multe ori de mici dimensiuni. Transformarea unui teritoriu domestic într-unul performativ necesită regîndirea tipului de performance care trebuie să ia în considerare proximitatea publicului şi posibila interacţiune cu acesta.

Principala problemă cu care se confruntă o actriţă care vrea să facă o monodramă este textul. Nu că nu s-ar găsi texte interesante, ofertante pentru scenă, dar sînt puţine şi nu tocmai la îndemînă, iar pînă la rezultatul final poate fi drum lung, căci, de multe ori, sursa originală trebuie prelucrată.

Resuscitată anul trecut de regizorul Radu Afrim, devenit director artistic, Gala Hop a dovedit că formula pe care s-a mizat este viabilă. Gala a avut o probă obligatorie, personificarea unui idol şi una la alegere: un personaj trist, reimaginat comic, sau interpretarea unui monolog inspirat de o fotografie.

Cînd scria piesa Trădare, în 1978, laureatul Premiului Nobel pentru literatură în 2005 Harold Pinter, căsătorit la acea vreme cu actriţa Vivien Merchant, avea deja experienţa unei aventuri extraconjugale de şapte ani cu prezentatoarea de televiziune Joan Bakewell, la rîndul ei căsătorită cu producătorul TV Michael Bakewell.

În dramaturgia actuală mondială, românii nu au neapărat o voce unitară, dată de teme sau stilistică. Mi s-a părut interesant, în acest context, să pun faţă în faţă două texte care oferă, fără a opune, două perspective diferite asupra omului contemporan.

Cele două volume oferă viziuni asupra teatrului contemporan, una despre teatrul european, văzut de europeni şi alta despre teatrul american, prea departe şi diferit, conceptual şi estetic, de cel european pentru a fi perceput altfel decît prin icon-urile sale.

Lumea lui Wajdi Mouawad este bolnavă, în plină autodistrugere, dominată de violenţă şi confuzie, în care teroarea apare în conflictele armate şi la masa de familie. El este vocea unei generaţii care reneagă, cu forţă, complicitatea prin tăcere a înaintaşilor cu agresorii, acceptarea ororii, tăinuirea ei.

„În seara aceasta se va comite o crimă.“ Afişat pe o cortină de plastic care ascunde, ca o perdea de baie, o parte din spaţiul infim de la Unteatru, textul nu prefaţează vreun mister poliţist, ci un rechizitoriu politic. Crime este o demonstraţie inteligentă, dură, lipsită de patos, despre cruzimea asumată a capitalismului.

Festivalurile teatrale de vară ţintesc, cel puţin la noi, flirtul cu spectatorul şi speranţa că acesta, odată cucerit, va frecventa teatrul, şi în timpul stagiunii. Ariel InterFest (20-29 iulie 2014, Rîmnicu Vîlcea), festival internaţional aflat la a patra ediţie, a avut în acest an un conţinut eclectic.

În plină degringoladă economică în care marile companii, după cîteva lovituri primite în timpul crizei, par a cîştiga din nou teren, cel puţin aici, în estul european, încă uşor manipulabil şi cu mînă de lucru ieftină, teatrul începe să investigheze situaţia corporaţiilor care practică forme de sclavie modernă.

Spectacolul de final de stagiune al Teatrului Odeon, Viză de clown, prezentat în avanpremieră în prezenţa autoarei textului, Saviana Stănescu, a regizorului Alexandru Mihail şi a doi dramaturgi americani invitaţi (Rajiv Joseph şi José Rivera) pare a fi episodul al doilea dintr-un diptic despre imigranţi şi emigrare.

În ultimii ani, Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu recuperează zonele contemporane ale performativităţii şi îşi schimbă imaginea de eveniment interesat exclusiv de iconuri teatrale şi spectacole accesibile publicului larg.

Prima dată se aude vocea – caldă, vibrantă, pasională. E ceva din Marcello Mastroianni şi din Pasolini în vocea asta, care răsună din afara scenei (voice off live), dintr-un bărbat înalt, masiv, ciufulit, aşezat pe treptele interioare ale sălii din Casa de Cultură – Sibiu.

O femeie în rochie roşie, cu o perucă turcoaz, rosteşte un monolog despre China. Vorbeşte încet, impersonal, dar îşi expune nonşalant un sîn sau îşi ridică obraznic rochia peste talie. Nu poartă lenjerie intimă. Este seducătoare, cu o senzualitate afişată indiferent, care frizează uneori, aparent accidental, eroticul.

Ca în fiecare an, în luna iunie, Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu coagulează energiile performative. Sibiul în festival este un oraş tumultuos fără agresivitate, seducător în agitaţia sa. FITS 2014 a avut o structură densă şi, ca în ultimii ani, programul matinal şi al după-amiezelor a fost consistent şi incitant.

Cînd am aflat că Silviu Purcărete a montat Oidip (premieră în 13 iunie, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu), un scenariu propriu, după cele două piese ale lui Sofocle – Oedip Rege şi Oedip la Colonos, primul gînd a fost că regizorul s-a reîntors pe un teritoriu familiar, care îl defineşte şi pe care îi place să îl exploreze repetat.

În 2007, cînd Sibiul era Capitală culturală europeană, compania britanică DreamThinkSpeak a fost invitată să recreeze acolo spectacolul Don’t Look Back. Necesitatea reconstruirii performance-ului venea din faptul că spaţiul de desfăşurare era esenţial pentru demersul artistic.

Fragilitatea dansului contemporan în contextul socio-politic postrevoluţionar – cu referire la continua luptă a dansatorilor pentru fonduri, spaţii, instituţii – a fost tema instalaţiei video Increasing Romanian Dance.

Ce se vede clar pe scena românească de dans şi performance este o acută nevoie de identificare (valabilă şi pentru CNDB), de poziţionare personală în raport cu o masă supusă convenţiei, amorfă şi apatică, închisă în propriile prejudecăţi, mai mult din comoditate decît din convingere.

Întîmplarea face ca la o lună distanţă să văd două spectacole diferite conceptual, dar care mizează pe mişcare ca performanţă fizică, în coregrafie fixă. Fenomenul este important din punctul de vedere al polarizării existente pe scena românească de dans.

În Polska, Agata Maszkiewicz proclamă dreptul la eşec. Repetat în preajma Olimpiadei de Vară de la Londra, performance-ul este puternic influenţat de sport, de imaginea sportivului ca erou naţional şi de victorie ca aspiraţie colectivă.

RE// MIX Henryk Tomaszewski face parte dintr-un proiect amplu şi de anduranţă, iniţiat de Komuna Warszawa – o formă nonierarhică de asociaţie culturală, care reuneşte artişti rebeli faţă de instituţiile oficiale şi esteticile clasice, înfiinţată iniţial lîngă Varşovia, în timp relocată în capitala polonă.

Jan Klata, unul dintre regizorii polonezi în vogă astăzi, vorbea la un moment dat despre cuvîntul care a provocat „moartea inocenţei în Polonia“. Acest cuvînt este Jedwabne şi desemnează un orăşel în care, în 1941, au murit 1600 de evrei.

„O foarte puternică primă impresie.“ Aşa s-ar putea caracteriza Sfîntul din Sfîntu Gheorghe, al patrulea episod din Proiectul „Despre România, numai de bine“, derulat de regizoarea Ana Mărgineanu şi dramaturgul Peca Ştefan în oraşe de provincie, pe care le portretizează dramaturgic pe baza unei cercetări.

Lipsea peştele. Nu e obligatoriu, dar în spectacolele lui Afrim zburdă cîte un peşte, prin aer sau apă, însoţind bufniţele în păduri întunecate sau căzînd din cer în deşertul australian. În spectacolul ăsta era deja multă culoare şi suficient absurd cît să nu mai încapă un peşte.

„O adiere de vînt scutură iarba înaltă şi frunzele unui copac care nu mai e acolo de mult.“ Fraza asta se regăseşte în didascaliile de la începutul textului. Nu o rosteşte nimeni, dar în spectacol se simt atingerea plăcută a vîntului pe obraji, mirosul ierbii arse de soare şi fantoma salcîmului străjuieşte o margine de lume.

Autismul se caracterizează prin tulburări grave de comunicare şi probleme de concentrare. Sindromul Asperger este o formă mai uşoară de autism. Partea bună a lucrurilor este că s-au făcut progrese în terapie, bazate pe înţelegerea modului în care gîndesc copiii cu autism şi sindrom Asperger.

Ai probleme cu soţia. Ai probleme la serviciu. Ai probleme cu spaţiile deschise, dar şi cu cele închise, nu suporţi oamenii, dar nu te descurci fără ei, eşti dependent de psihoterapie, dar te autotratezi ca să nu fii nevoit să ieşi din casă sau să vezi pe cineva.

Imaginează-ţi că partenerul tău de viaţă tocmai te-a părăsit. Mai mult decît atît, te-a părăsit pentru altcineva. Care ar fi strategia ta de recucerire? Te poţi gîndi la asta mîine, precum Scarlett O’Hara, dar dacă acel mîine este azi?

O barcă împotmolită într-o mlaştină secată, stingheră în neputinţa ei de a răzbate. În mijlocul mîlului, o bulboană care va prilejui una dintre cele mai spectaculoase sinucideri din teatru. Un ponton singuratic, strecurat printre smocuri ciufulite de stuf, din care iese o haită de lupi cu ochii însîngeraţi.

Centrul Naţional al Dansului ocupă luna februarie cu un festival, „Like CNDB“ #1 (9-28 februarie). Evenimentul poate fi privit ca un fel de raport performativ de activitate a scenei de dans contemporan, în care sînt prezentate cîteva dintre spectacolele ultimilor ani, care au marcat esteticile, tematicile, direcţiile coregrafice în spaţiul românesc.

Trebuie să-i fi plăcut foarte mult regizorului Alexandru Dabija piesa lui Esteve Soler, Contra democraţiei, dacă s-a decis să o monteze a doua oară. În primul spectacol, la Secţia Germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ Sibiu, a lucrat cu scenograful Dragoş Buhagiar; în cel de acum, de la Odeon, îl are partener pe Helmut Stürmer.

Filmele care ajung spectacol creează mai multe probleme, în funcţie de traseul textului de bază. În cazul Absolventului, există o dramatizare de Terry Johnson a romanului original de Charles Webb, căreia Theodor Cristian Popescu i-a adăugat fragmente din scenariul filmului, scris de Calder Willingham şi Buck Henry.