Singurătăţi şi solo-uri
● „dans//pl – Ieri. Mîine. Azi – Zilele dansului polonez la Bucureşti“. Polska, cu: Agata Maszkiewicz. Moartea în 24 de cadre pe secundă sau fă-mi la fel ca într-un film adevărat, cu: Agata Sinarska. Duete Inexistente, cu: Leszek Bzdyl şi Katarzyna Chmielewska. Institutul polonez, CNDB.
Preocuparea pentru identitate, remarcată pe scena poloneză de dans, se transferă ca tendinţă dintr-o estetică în alta. După performance-uri în care dansatorii chestionează critic-emoţional artiştii de la care se revendică – Henryk Tomaszewski şi Vaslav Nijinski –, cu păstrarea mişcării ca performanţă fizică în coregrafie fixă, „Zilele dansului polonez“ au oferit şi o imagine asupra limbajelor coregrafice postmoderne, formule hibride, abstracte, hiperconceptualizate, în care mişcarea este reconvertită la concept, supusă ideii, şi nu esteticului. Unele teme au atins, din nou, problema identităţii, de această dată cea naţională.
În Polska, Agata Maszkiewicz proclamă dreptul la eşec. Repetat în preajma Olimpiadei de Vară de la Londra, performance-ul este puternic influenţat de sport, de imaginea sportivului ca erou naţional şi de victorie ca aspiraţie colectivă. În prolog sînt proiectate secvenţe din competiţii, momentele ratărilor penibile, ale înfrîngerilor categorice. Agata Maszkiewicz în costum de sprinter – „uniformă-cult“ –, răsturnată, cu fundul în sus, pe covorul de dans oferă imaginea live a acestor eşecuri. Spectatorul priveşte îndelung corpul ei longilin şi flexibil, dar ceea ce se oferă privirii este în primul rînd posteriorul. Performera provoacă un exerciţiu al inconfortabilului, pe care îl continuă cu un număr de stand-up în care umorul este eminamente stînjenitor, uneori obscen (trash comedy), urmat de un video în care devine eroină de benzi desenate. Construcţia piesei atinge explicit sentimentul naţional, într-un pasaj persiflant de dansuri populare, continuat cu un altul în care sportul şi sexul sînt strîns conectate. Ceea ce face Agata Maszkiewicz este să chestioneze ironic mîndria naţională ca un sentiment artificial, chiar represiv pentru individ, căruia i se trasează standarde de atins – perfecţiunea sportivului (mai ales fotbalist) învingător. Agata Maszkiewicz îşi asumă ironic imperfecţiunea ca manifestare lucidă a umanului.
Un alt solo şi o altă Agată aduc un personaj cu biografie ficţională. Agata Siniarska a lucrat cu Tarkovski şi Antonioni, a creat filme sub numele Jean Luc Godard etc. Este o identitate performativă imaginară, care aminteşte de personajul autohton Farid Fairuz, cel care bîntuie locurile şi timpurile în trupul lui Mihai Mihalcea. Siniarska este pasionată de film, şi călătoriile sale ficţionale sînt legate indestructibil de lumea şi conceptele cinematografice. În Moartea în 24 de cadre pe secundă sau fă-mi la fel ca într-un film adevărat, ea redă un film cadru cu cadru, surprinzînd ipostaze-standard ale femeii în cinematografie. Redate mecanic, lung, lent, imaginile celebre, care evocă dive ca Monica Vitti, Audrey Hepburn sau Anna Karina, servesc ideii stereotipe de femeie-obiect (al plăcerii). Punctul forte al performance-ului este coregrafia vocii. Căci dacă Agata Maszkiewicz „dansează“ cu fundul, într-un mod inedit, Agata Siniarska „dansează“ cu vocea. Performera emite un sunet pe care îl manipulează pentru a crea vocea interioară a femeii în diferitele ipostaze ilustrate. Imaginea – senzuală şi sexuală – capătă gînduri, atitudine, se umanizează. Astfel, femeia-prototip, construită exclusiv din perspectivă masculină („distribuţia“ filmului performat conţine numai bărbaţi) capătă individualitate şi expresie. Performera reclamă artificialitatea vieţii, reproducerea atitudinilor generate de media care instituie tipare de imagine şi de judecată, fascinaţia cinema-ului care conservă ideea de femeie ca obiect sexual.
Cele două solo-uri sînt declarat ancorate în realitatea socială, comentarii critice în limbaj performativ asupra unor probleme identificabile la nivelul mentalului colectiv. Tot din cotidanul imediat se extrage şi tema din Duete inexistente, doar că aici, dezvoltarea acesteia mizează mai mult pe explorarea la nivel personal şi mai puţin pe reprezentativitatea politică. Duete inexistente este produs de Dada von Bzdülöw, una dintre cele mai puternice companii independente de dans din Polonia, fondată de Leszek Bzdyl şi Katarzyna Chmielewska în 1992, la Gdansk. Cei doi coregrafi şi dansatori au creat anul trecut acest performance prin care scanează relaţia femeie – bărbat pînă dincolo de măduvă, acolo unde intimitatea este torturantă. Este un spectacol contorsionat, frumos şi incomod deopotrivă, care reface dramaturgia cuplului pornind de la iubire şi dorinţă, dar insistînd pe perioada de convieţuire, traumatizantă prin lupta pentru păstrarea individualităţii şi prin abandonul eului în favoarea relaţiei. Viaţa în comun produce o contopire care duce la reidentificarea în celălalt, adică la anihilarea individualităţii. Cartografierea evoluţiei în timp a cuplului relevă detaliile sordide, monotonia, însingurarea, respingerea, furia, suportarea corpului celuilalt, confundarea cu el. Cei doi îşi proiectează reciproc gîndurile pe un ecran, uneori cuvintele scrise – care aparţin tînărului scriitor Grzegorz Kwiatkowski – sînt ascuţite ca nişte ţipete, alteori muzica jazzmanului Mikolaj Trzaska sună mecanic, înfundat, ameninţător, ca un utilaj într-o uzină. Este o atmosferă sufocantă, apăsătoare, ca într-o închisoare. Şi este o mare sinceritate în acest spectacol creat din experienţa personală (Leszek şi Katarzyna au fost căsătoriţi, au divorţat şi continuă să lucreze împreună), care aminteşte de durerea furioasă afişată de Andriy Zholdak în spectacolul sibian Viaţa cu un idiot, creat imediat după divorţul său. Dacă Zholdak îşi exhiba suferinţa tumultuos, printr-o hemoragie vizuală cu îngeri drogaţi, Leszek Bzdyl şi Katarzyna Chmielewska optează pentru o analiză de laborator a modului în care omul iubit se transformă în străinul insuportabil de lîngă tine. Este experienţa durerii pulsatile, intime, a neputinţei de a-l mai tolera pe celălalt. De la „am tăcut ca oamenii umiliţi“, la „am ieşit din noi înşine, am vrut să ne devenim străini“ este un drum lung, monoton, care ucide prin rutină, în care gesturile repetate sînt golite de emoţie şi semnificaţie. A trăi împreună este superlativul absolut al singurătăţii. Spectacolul este centrat pe un diptic, o serie de fraze coregrafice care compun dramaturgia relaţiei, repetate din perspective diferite, o relaţie degradată şi parazitată de rutină. După un parcurs dureros, conflictual, apoi mecanic, Leszek şi Katarzyna se aşază tăcuţi unul lîngă altul. Şi nu este singurătate mai mare decît asta.
Efervescenţa şi diversitatea de pe scena poloneză de dans, vizibile în „Zilele dansului polonez la Bucureşti“, au trezit nu numai curiozitate şi apreciere, ci şi invidie. Cel puţin a mea, ca spectator.
Oana Stoica este critic de teatru.
