Festivalul Naţional de Teatru de vitrină
● Festivalul Naţional de Teatru (24 octombrie-2 noiembrie 2014).
Aşteptat cu interes după anunţarea noului director artistic – criticul Marina Constantinescu a primit un al doilea mandat, la şase ani după terminarea primului –, Festivalul Naţional de Teatru a rezolvat cîteva dintre problemele sale cronice. Una este anunţarea selecţiei din timp, la finalul stagiunii trecute. Apoi, festivalul a produs un spectacol (cum fac mai toate evenimentele de gen, nu şi în România, unde singurul care are (co)producţii este Temps D’Images, Cluj). Problemele sistemice au rămas însă şi toate se configurează în jurul identităţii evenimentului, pe care şi selecţionerul o consideră o necesitate căci vorbeşte despre „definirea unui Festival cu identitate, cu o imagine limpede, un Festival brand de ţară.“ Prin urmare, are FNT identitate?
Deocamdată, ceea ce se vede se subsumează ideii de „vitrină a teatrului“ – expresia favorită asociată FNT – sau, în cuvintele selecţionerului, „obiectul analizei acestei ediţii a Festivalului Naţional de Teatru doreşte să arate o plajă largă, vie, care există şi se manifestă, în acelaşi timp, într-o diversitate consistentă în mişcarea noastră teatrală.“ Evenimentul pare a se dori expoziţional, fără a oferi o perspectivă, eventual discutabilă, asupra dinamicii teatrului, fără riscuri, căci a risca presupune a miza pe una sau mai multe tendinţe, direcţii, estetici, tematici sau pe anumiţi artişti. A pune la un loc, de-a valma, „de toate pentru toţi“ - secţiune în ediţiile anterioare ale FNT, a cărei idee este perpetuată de actualul director artistic, cu un conţinut îmbunătăţit în sensul că selecţia a fost eclectică, spre deosebire de anii trecuţi cînd "de toate" se rezuma exclusiv la o estetică metaforizată, asocială, desuetă, inclusiv în cazul artiştilor tineri - nu reprezintă o viziune şi, dacă asta este toată miza, selecţia se poate face şi de board-ul UNITER. Directorul artistic ar trebui să aibă şi să îşi asume o viziune personală şi, implicit, riscuri, acesta fiind şi motivul pentru care primeşte un mandat din partea producătorului. Un festival în găunoasa manieră împăciuitoristă mioritică nu foloseşte nimănui. Prin selecţia sa, FNT ar trebui să valideze tendinţe, să încurajeze estetici, formule şi artişti provocatori, să promoveze limbaje şi practici performative noi pentru că are forţa să o facă. Dacă sub umbrela FNT sînt şi spectacole investigative, şi cele tributare unor tipare, aceasta pare o dovadă mai degrabă de confuzie conceptuală decît de eclectism dilematic. Şi „vitrinele“ au nevoie de un decorator, mai ales cînd se expun în faţa programatorilor străini.
Discutabilă este şi producţia festivalului. Proiectul coordonat de Răzvan Mazilu, West Side Story, minunat ca efort şi intenţie de promovare a actorilor tineri, suferă, din păcate, de două hibe. Una este tehnică: atît timp cît pentru muzical esenţiale sînt aptitudinile vocale, a nu ţine cont de ele este fatal. Diferenţele de voce – am văzut o variantă de cuplu cu o voce feminină foarte bună, nesusţinută însă de calităţi actoriceşti, şi una masculină slabă – fac ca spectacolul să pară neprofesionist. Noul trend cu muzicalurile – pentru care şcoala românească nu pregăteşte artişti – generează astfel de situaţii care fac un deserviciu interpreţilor. Show-ul nu a fost încropit în trei zile şi nici nu este o producţie studenţească, ci un spectacol profesionist care trebuie să arate ca atare.
A doua problemă este legată, din nou, de concept. România suferă istoric de un decalaj, inclusiv cultural, faţă de Occident. Tot facem ce nu au făcut la timpul lor predecesorii noştri. În ritmul ăsta, peste 20 de ani, artiştii vor apela la estetici de azi pe care nu le-a explorat generaţia actuală. Se tot inventează roata, iertat să-mi fie. Mă întreb a suta oară de ce nu se fac show-uri despre temele actuale, în limbaje contemporane. West Side Story a fost un muzical important la vremea lui, în 1961, cînd a apărut filmul (pe Broadway premiera a fost în 1957), dar acum este datat, estetic în primul rînd. Marketizarea spectacolului ca „manifest al unei generaţii“ (cum distribuţia este eminamente tînără, bănuiesc că este vorba despre noua generaţie) este inadecvată. Se regăseşte generaţia tînără în estetica de acum 55 ani? Prin contrast, producţia Festivalului Temps D’Images 2013, Parallel, cîştigătoare a premiului UNITER de debut şi prezentă în FNT, este reprezentativă, prin tematică şi limbaj performativ, pentru generaţia tînără, o generaţie interogativă la adresa tiparelor spectaculare pe care le învaţă în şcoală şi aflată în căutarea unor practici proprii prin care să investigheze temele care o interesează, o generaţie care îşi caută şi afirmă o direcţie artistică proprie.
Scriu iar – am mai făcut-o, şi eu, şi colegii de breaslă, dar fără efect – că e timpul ca FNT, dar şi Gala UNITER să fie reconsiderate fundamental, regîndite în acord cu realitatea teatrală contemporană. Conceptele acestor evenimente, valabile în momentul iniţierii, s-au erodat, au rămas în urma vremurilor care modifică organismele vii precum teatrul. Este timpul pentru noi viziuni şi pentru risc. Altfel, regurgităm aceleaşi formule, cu mai mult sau mai puţin succes, şi obişnuinţa este toxică, şi pentru artist, şi pentru public. Fără provocare, arta nu există.
Ca la fiecare ediţie, în FNT au fost lansate cărţi de teatru, cele mai multe cu textele unor teoreticieni şi practicieni ai secolului trecut (volumul al II-lea din Munca actorului cu sine însuşi a lui Stanislavski, în traducerea Ralucăi Rădulescu, la Editura Nemira fiind una dintre cărţile importante, nu singura), de unde se vede că teatrul contemporan nu este prezent nici în zona teoretică. Doar cartea Cristinei Modreanu, Utopii performative, Humanitas, a punctat la capitolul contemporaneitate.
Au fost, în această ediţie a festivalului, spectacole bune şi mai puţin bune, unele extrem de curajoase (precum De vînzare al Gianinei Cărbunariu), altele cuminţi, fruste, metaforice, de scenă mare, în spaţii intime, diafane (precum Donka, singurul spectacol străin invitat), abrazive, cu trupă mare, one man/woman show-uri. Despre unele dintre ele am scris deja, pe altele le voi analiza în articole viitoare. Ceea ce m-a preocupat acum a fost modul în care selecţia şi evenimentele conexe ale FNT configurează un concept. Din păcate, nu cred în conceptul de „vitrină“.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: M Ştefănescu, A. Bulboacă
