Acest „acasă“ dinăuntru

● Trilogia belgrădeană, de Biljana Srbljanovic, regia: Cristi Juncu, scenografia: Cosmin Ardeleanu. Cu: Ana Şuşca, Vlad Bîrzanu, Olimpiu Blaj, Amalia Huţan, Mădălina Ciotea, Cătălin Vieru, Reka Szasz, Andrei Brădean, Ioana Predescu, Florin Călbăjos, Emilian Mârnea. Teatrul „Anton Pann“, Rîmnicu Vîlcea. 

Unul din lucrurile bune în orice festival este recuperarea unor spectacole de pe scena autohtonă, nevăzute la timpul lor (prin reducere la un numitor comun, cauza este timpul, din ce în ce mai scurt, în raport cu producţia tot mai mare de performance-uri). Festivalul Naţional de Teatru a prilejuit cîteva recuperări importante precum Profu’ de religie de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, De vînzare de la Odeon sau Trilogia belgrădeană. Ultimul este un spectacol regizat de Cristi Juncu la Teatrul „Anton Pann“ din Rîmnicu Vîlcea, cel care a produs şi O întîmplare ciudată cu un cîine în miezul nopţii (regia Vlad Massaci), spectacol care mi-a atras atenţia asupra trupei tinere, compusă din actori de la şcoala clujeană, premisă pe care s-a construit o echipă bine sudată, omogenă ca stil şi valoare artistică, dar eclectică din punct de vedere tipologic. O minunată unitate în diversitate, ca să folosesc eficient stereotipii de limbaj.

Trilogia belgrădeană este un spectacol despre care s-a vorbit, deşi puţini au fost cei care l-au văzut. Producţia lui Cristi Juncu oferă nu numai plăcerea unei viziuni coerente asupra unui text focusat pe problematica migrantului ca nostalgic al unui spaţiu pe care l-a părăsit, fără a se putea ataşa de unul nou, ci şi partituri actoriceşti inteligent performate.

Piesa Biljanei Srbljanovic, scrisă în 1997, conceptualizează noţiunea de „acasă“ pe fundalul războiului din fosta Iugoslavie. Alungaţi de conflict, belgrădenii îşi caută un loc în diferite colţuri de lume, luînd cu ei, de acasă, mentalităţi, comportamente, traume, impregnate organic în fiinţa lor. Scriitoarea alege trei poveşti care se petrec în noaptea de Anul Nou, la Praga, Sydney şi Los Angeles, locuri în care emigranţii încearcă să-şi construiască un nou „acasă“, în timp ce cel vechi este purtat în memoria afectivă ca ceva „neînlocuibil“ (glorificarea ca expresie a durerii). Un „acasă“ reconstruit în bucătărie, loc familiar, depozitar al nostalgiilor, speranţelor şi dezamăgirilor trecute, dar şi ahivar al convulsiilor prezentului. Bucătăria ca arhetip este un spaţiu balcanic, haotic, de disecţie, acumulînd resturi de mîncare, memorie şi afect, un loc murdar în care se consumă alcool şi vieţi. În scenografia lui Cosmin Ardeleanu, localizarea poveştilor se face prin scrierea cu creta pe o tablă a numelui oraşului, dar de fapt, spaţiul este acelaşi în fiecare episod, un teritoriu comun de identitate emoţională, Belgradul personal.

Cristi Juncu utilizează şi o altă metaforă pentru Belgrad, materializînd personajul Ana – absent în text, funcţionînd doar ca referinţă – care face legătura între episoade: Ana iubită, Ana vedetă TV, Ana măritată, o femeie împlinită, aşa cum reiese din poveştile celorlalţi. Această a patra poveste care se coagulează circumstanţial din celelalte devine reperul lor emoţional, doar că Ana – Belgrad se dovedeşte a fi la fel de departe de fericire ca şi emigranţii. Este o Ana care înşală, o Ana care plînge interminabil, o Ana violată, o Ana abandonată. Între singurătatea lor departe de casă şi singurătatea ei acasă nu există nici o diferenţă. Acesta este, de fapt, eşecul migrantului: crede că fericirea este mereu în altă parte şi rămîne suspendat între abandon şi înstrăinare, într-un inconfort emoţional.

Cristi Juncu atenuează referirea la conflictul iugoslav şi redimensionează textul, exclusiv ca teatru al migranţilor. Actriţa Ana Şuşca reuşeşte să facă din Ana o prezenţă puternică ce amprentează fiecare loc, uneori cu duioasă nostalgie, alteori cu durere acută sau furie, dar şi cu mult umor. În povestea a doua, cea australiană, actriţa performează comico-tragic plînsul bebeluşului în contrapunct cu dramele conjugale pentru care aceste ţipete funcţionează ca turnesolul, exteriorizînd frustrări ascunse. Două cupluri fac schimb de experienţe personale ale ratării. Unul se dezintegrează încet, sub povara îndatoririlor parentale: o femeie epuizată de plînsul copilului (excelentă Mădălina Ciotea), care îi amplifică nemulţumirile conjugale şi o videază de emoţii pînă la dezumanizare, transformînd-o într-o cinică şi asexuată mamă-robot şi un tată neîmplinit ca bărbat (Cătălin Vieru) – dorinţele sale erotice devin nesemnificative în faţa nevoilor copilului – şi ratat ca soţ – căsnicia i se destramă pe fondul pasivităţii sale. Celălalt cuplu suferă de un sindrom al emigrantului: pe bărbat (Andrei Brădean), plecarea îl „castrează“, şi asta îi fracturează relaţia cu soţia (Reka Szasz), care se simte abandonată şi navighează confuză între tensiunile de acasă şi posibile aventuri sordide.

În prima poveste, la Praga, doi fraţi – cel mare (Olimpiu Blaj), protector, dar stîngaci în grija sa faţă de mezin (Vlad Bîrzanu), promotorul unui idealism înduioşător – aduc cu ei comportamente şi atitudini de acasă, ca reenactment al unui Belgrad al tinerilor fără orizont, în care ratările se prefigurează cu certitudine. Se produce o întîlnire a mentalităţilor, între cea de acasă şi cea locală, pragheză, reprezentată de o delicată admiratoare (Amalia Huţan). Nu ştim exact cum vor decurge lucrurile în cazul celor doi fraţi, dar în momentul în care ambii pierd nostalgia pentru „acasă“, ei nu deschid un drum nou, ci doar îşi mută ratarea în altă parte. Ultima povestire este şi cea mai dură, cea care spulberă speranţele. Dacă, în primele două, eşecul era intuibil, în ultima, el este expus. Un actor (Florin Călbăjos) şi o pianistă (Ioana Predescu), reconfiguraţi profesional pe tărîmul american al tuturor viselor – adică chelneri – trăiesc un posibil început de dragoste, curmat violent de un mafiot naţionalist sîrb (Emilian Mârnea), apărut ca un vis rău din acel „acasă“ abandonat. Căci nu poţi fugi nicăieri de tine însuţi, de propriile tale angoase, de identitatea ta.

Trilogia belgrădeană a lui Cristi Juncu – regizor care nu apelează niciodată la artificii scenice, preferînd să plaseze greul şi frumosul spectacolului pe umerii actorilor – este o dramatică poveste despre ţara din noi, despre oamenii care locuiesc într-un spaţiu emoţional pe care îl poartă cu ei oriunde în lume, deopotrivă comoară şi stigmat, un spectacol despre acel „acasă“ de care nu poţi fugi. Spectacolul este, de asemenea, examenul de maturitate, trecut cu brio, al trupei vîlcene ca echipă. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: F. Biolan