Mă simt bine, alaltăieri am vomitat

● Nori de Veronika Svábová, Tomás Procházka, Jakub Hybler, Robert Smolík, Jan Dörner. Cu: Veronika Svábová, Tomás Procházka, Jakub Hybler, Robert Smolík, Jan Dörner. Handa Gote Research & Development, Cehia. Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu. 

În ultimii ani, Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu recuperează zonele contemporane ale performativităţii şi îşi schimbă imaginea de eveniment interesat exclusiv de iconuri teatrale şi spectacole accesibile publicului larg. Recuperarea se face atît în teatru, cît şi în dansul contemporan şi vizează deopotrivă artişti confirmaţi la nivel european (Angélica Liddell), cît şi noi apariţii sau producţii de nişă. Unul dintre aceste spectacole a fost Nori, o arhivă biografică performativă realizată de compania cehă Handa Gote Research & Development. Nori ar putea fi numit „genealogie performativă“, căci Veronika Svábová reconstruieşte trecutul familiei sale simbiotic cu istoria Cehiei, asociind momente importante cu detalii subiective, anecdotice, într-un construct biografic personal şi, în acelaşi timp, exemplar pentru ultima sută de ani şi care surprinde modul în care trecutul reverberează în prezent, îl influenţează şi îl defineşte. Este un proces de recuperare a identităţii.

Arhitectura spectacolului se ridică pe trei elemente: genealogia cu arhiva biografică şi interferenţa istorică, memoria subiectivă, derulată proustian, cu „nori“/mraky – un desert bazat pe aluat fraged care are ca ingredient principal grăsimea animală (osînza), reţetă existentă şi în România – în rolul madlenei, şi rolul corpului în construcţia identitară. Pornind de la reţeta bunicii pentru „nori“, pe care o pregăteşte în debutul performance-ului, determinînd astfel durata acestuia, care coincide cu timpul de coacere, Veronika Svábová face arborele genealogic al familiei sale, trecînd prin istoria zbuciumată a Cehiei (inclusiv perioada Cehoslovacia), cu revoluţii, războaie, dictaturi şi aferentele deviaţii morale şi cu un impresionant număr de victime. Antisemitism şi gazare în lagărele de concentrare, comunism şi colaborare cu Poliţia Politică – istoria familiei, ca şi istoria Cehiei şi a lumii pendulează între agresori şi agresaţi, între torţionari şi torturaţi, între verticalitate morală şi pactul cu regimul criminal. Lucrurile nu se tranşează clar, nu este o lume în alb şi negru, oamenii nu sînt nici eminamente buni, nici iremediabil răi, binele şi răul nu sînt uşor de identificat (în scrisori – unele terifiante, din lagăr, altele inocente, ale copiilor către bunici, binele şi răul stau împreună). Roata istoriei se inversează, unele personaje cad în capcana propriilor credinţe, devin victime sau torţionari, în funcţie de alegerile personale, dar şi de cursul pervers al istoriei. Veronika Svábová aşază poveştile familiei într-o arhivă personală în care asociază, aparent aleatoriu, evenimente care se potenţează reciproc într-un mod inedit, astfel încît generează o perspectivă subiectivă asupra trecutului, personal şi general. Incursiunea în vieţile strămoşilor, cu încărcătura lor emoţională şi aspectele intime frizează o formă de voyeurism, dar nu una care să vizeze senzaţionalul, ci mai degrabă psihoterapia, un proces necesar de autoconsiliere prin care se clarifică şi se asumă detalii obscure ale identităţii. În performance-ul contemporan, identitatea este o scanare personală, dar în acelaşi timp cuprinde reverberaţii ale trecutului, mediului, politicului asupra subiectului chestionat, prin urmare este un concept care funcţionează în relaţie directă cu stimuli exteriori, concomitenţi sau anteriori. În Nori, nu este vorba doar despre Veronika Svábová sau despre familia ei, nici doar despre Cehia şi tribulaţiile ei socio-politice din ultimul secol, ci despre transcendenţa istoriei, despre modul în care timpul se modulează ca valurile oceanului, cu fluxuri agitate, surprinzătoare şi necruţătoare care răstoarnă credinţe şi şterge vieţi. Spectacolul Veronikăi Svábová vizează prizonieratul omului faţă de timp, o capcană temporală care anulează logica şi legile.

Firul Ariadnei este prăjitura bunicii, impuls al investigaţiei genealogice, regăsit şi pe traseul memoriei. Prezent în momente-cheie din istoria familiei sau în unele aparent derizorii, desertul se insinuează în structura identitară ca liant, fără a fi element definitoriu. El stabileşte însă durata investigaţiei biografice, căci spectatorul poate gusta, la final, prăjitura preparată în timpul spectacolului. Timpul de coacere a aluatului este un timp accelerat de derulare a istoriei.

Compania Handa Gote Research and Development cercetează modul în care se poate integra tehnologia într-un spectacol. În Nori, integrarea se face la propriu: corpul actriţei se insinuează live în fotografiile de familie, proiectate în fundal, iar mişcările ei parazitează istoria – schimbă sensul prin modificarea imaginii sau oferă variante de interpretare ale aceleiaşi fotografii în funcţie de poziţionarea în cadru. Se produce o schimbare de paradigmă prin reinterpretarea istoriei, repoziţionarea faţă de trecut şi reevaluarea lui. Aportul tehnologiei este important, poate nu esenţial din punct de vedere dramaturgic, dar definitoriu pentru expresia performativă şi impactul ei.

Genealogie performativă nonficţională, Nori este un spectacol intim despre istoria lumii ca istorie personală, oarecum în opoziţie cu Orhidee, producţie amplă, prezentată tot la FITS, în care Pippo Delbono face din istoria personală o istorie a lumii.

În această ediţie a FITS, corpul a constituit subiect explicit în mai multe performance-uri. În Corpul în imagini, coregrafa Golde Grunske studiază relaţia între clasic şi contemporan în dans, punînd în paralel structura rigidă a baletului şi studiile corpului din performance-ul contemporan. Cu patru dansatoare care concentrează diferenţele dintre idealul de frumuseţe şi perfecţiune fizică din balet şi corpurile atipice, expresive, dar imperfecte din dans, spectacolul prezintă în opoziţie vivacitatea contemporaneităţii cu sterilizarea convenţiei clasice.

În Pentru tot aurul din lume, Olivier Dubois deconstruieşte ironic, autoironic şi maliţios modul clasic de reprezentare scenică în dans şi percepţia convenţională a spectatorului. Coregraful îşi exploatează corpul, extrem de flexibil, în ciuda aparenţelor, ca de exemplu în dilema concept vs estetic. Cu un final de-a dreptul anarhist, show-ul lui Olivier Dubois zguduie bine, în ciuda umorului, a conservatorismului publicului, într-un solo de dans de o încîntătoare indecenţă.

Interesul pentru performance şi dans contemporan pe care îl manifestă FITS în ultimii ani creează speranţa unei selecţii mai ample din aceste forme spectaculare, la viitoarele ediţii. Nu de alta, dar este singura modalitate de a rămîne contemporani cu noi înşine.

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: J. Rabenhauptová