Noua voce a noii Cetăţi

● Colecţia FITS, Noi practici în artele spectacolului din Europa de Est

● Cristina Modreanu, Utopii performative – Artişti radicali ai scenei americane în secolul 21 

Apariţiile cărţilor de teorie teatrală în România trec, de multe ori, neobservate. Volumele editate după 1989 au vizat majoritar (re)publicarea unor cărţi esenţiale ale practicienilor care au marcat evoluţia spectacolului – Peter Brook, Jerzy Grotowski, K.S. Stanislavski, Gordon Craig, Eugenio Barba etc. Odată cu dezvoltarea limbajelor performative, devine necesară actualizarea informaţiilor despre spectacole şi teorii noi, concepţii inovatoare, influenţa tehnologiilor şi asimilarea noilor realităţi socio-politice, pe scurt, despre modul în care teatrul este astăzi vocea Cetăţii. Cărţile despre performance-ul contemporan – modele de creaţie şi de receptare – au fost puţine. Cristina Modreanu a publicat, în timpul mandatului său de selecţioner FNT, astfel de volume (Richard Schechner – Performance. Introducere şi teorie etc.), apoi, în colaborare cu Teatrul Naţional Timişoara, în colecţia Scena.ro a editat alte lucrări de actualitate teatrală (Bonnie Marranca – Ecologii teatrale, Teatrul Companiei Socìetas Raffaello Sanzio etc). Cuvîntul esenţial pentru aceste cărţi este „contemporan“: nevoia de investigare a realităţii (sociale, politice, artistice, emoţionale, psihologice) într-un limbaj actual, prin care se dezvoltă forme performative noi şi, în acelaşi timp, nevoia de a înţelege, prin teoretizare, aceste expresii spectaculare inovatoare. Două astfel de volume au fost lansate la începutul verii, Noi practici în artele spectacolului din Europa de Est şi Utopii performative – Artişti radicali ai scenei americane în secolul 21.

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a publicat o carte utilă pentru cunoaşterea teatrului postcomunist în Estul european şi raportarea teatrului românesc la contextul zonal. Editată de criticul Iulia Popovici, într-o colecţie coordonată de Ioana Mălău, Noi practici... este un volum hibrid care mixează scanări ale realităţii spectaculare realizate de critici autohtoni din zece ţări (Bulgaria, Cehia, Croaţia, Republica Moldova, Polonia, România, Rusia, Slovacia, Slovenia, Ungaria) cu interviuri cu artişti (dramaturgi, regizori, actori) importanţi ai scenelor locale. Există un capitol separat pentru Ucraina, unde incendiul politic al începutului de an, nestins încă, domină peste preocupările teatrale, astfel încît, pentru a nu fi absent, teatrul ucrainean este prezent printr-un interviu realizat de Iulia Popovici cu Viktor Sobiianskyi, critic şi manager cultural. Se asigură, în acelaşi timp, o viziune obiectivă şi subiectivă asupra scenei din fiecare ţară, căci intenţia de inventariere detaşată a preocupărilor teatrale este „viciată“ de interioritatea privirii – este interesant cum criticii străini văd realitatea teatrală, din altă parte, mai bună decît cea de acasă, semn că pesimismul se accentuează de la exterior către interior. În plus, interviurile descoperă perspectivele artiştilor direct implicaţi în noul teatru european. Trebuie subliniat că unii dintre artiştii vizaţi de această carte au fost invitaţi la FITS (Handa Gote, Oliver Frlji´c, Ivan Vîrîpaev). Volumul este bilingv, româno-englez, prin urmare se deschide, ca informaţie şi perspective, şi publicului străin. Se remarcă un eclectism al scenei est-europene, aflată în proces de căutare a identităţii, întîi prin separarea de formatul clasic, sovietic, cu tematici nesociale şi spectacole ample în teatre de repertoriu – un sistem care se autoconservă, refractar la inovare. Ceea ce este viu în teatrul postcomunist vine ca răspuns la această conservă teatrală. Reacţiile sînt diferite, unele vizează cu precădere mesajul politic, altele lucrează insistent la formă, fie pentru a o simplifica, fie pentru a livra un conţinut social într-o estetică personală elaborată (Béla Pintér: „...niciodată nu forţez aspectul social sau politic: dacă el apare, pentru că e în aer, nu-i întoarcem spatele“).

Toţi vorbesc despre istoria recentă, prezentul tumultuos şi un viitor incert, toţi reclamă dificultăţi de finanţare şi management, uneori şi de apropriere a publicului care, obişnuit cu un singur format teatral, are reticenţe faţă de noile formule. Sînt şi alte dificultăţi. În Ungaria, una dintre cele mai dezvoltate scene off din Estul european, vocea teatrului independent nu reuşeşte să se facă auzită în timpul regimului Orbán. Se ridică astfel o întrebare: teatrul poate schimba lumea?

Acesta este motivul care străbate şi cartea Cristinei Modreanu, Utopii performative – Artişti radicali ai scenei americane în secolul 21. Bazat pe experienţa americană a autoarei, volumul oferă informaţii despre limbajele performative de pe scenele americane din afara sistemului comercial, acolo unde se găsesc formule revoluţionare estetic care conţin, de ce mai multe ori, întrebări esenţiale despre societate şi despre formele şi rolul spectacolului în această societate (pentru o bună informare există note cu linkuri către spectacolele prezentate şi bibliografie). Început cu un capitol dedicat artiştilor americani notorii, precum Robert Wilson, Marina Abramovic, Laurie Anderson, volumul continuă cu spectacolul străzii – fenomenul occupy şi performativitatea sa – şi cu avangarda americană care obligă la schimbarea grilelor de receptare a spectacolului (Lee Breuer: „...avangarda e grupul de oameni pe care-i pui în faţa trupelor, să fie împuşcaţi, pentru ca armata să nu fie împuşcată“). Cristina Modreanu încearcă o viziune multiperspectivată, citînd alţi critici şi pe artişti, dar cartea reprezintă perspectiva personală a autoarei asupra scenei americane şi procesul de construire a acestei perspective.

Cele două volume oferă viziuni asupra teatrului contemporan, una despre teatrul european, văzut de europeni – o necesară autoevaluare şi un schimb util de informaţii despre ceea ce sîntem, ce facem, ce gîndim – şi alta despre teatrul american, prea departe şi diferit, conceptual şi estetic, de cel european pentru a fi perceput altfel decît prin icon-urile sale, teatru văzut de o singură persoană care încearcă să-l sistematizeze, să-l teoretizeze şi, mai ales, să-i descifreze noile limbaje. Europa de Est este preocupată de conţinut, America – de formă, dar ambele scene au viziuni sociale, extrag şi chestionează problemele Cetăţii. Estul european se luptă pentru separarea de trecut, ca estetică şi ca sistem, dar mai ales ca tematică, pledează pentru o retorică politică, în timp ce americanii îşi concentrează forţele pe găsirea unor noi expresii performative şi, în subsidiar, pe eludarea sistemului comercial dur în care trebuie să supravieţuiască.

Cărţile sînt necesare specialiştilor, dar în egală măsură ele se adresează publicului pe care îl ajută să înţeleagă performance-ul contemporan şi să pună în context ceea ce se vede pe scenele din România.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: J. Marcus, R. Bălan