Polonia, Polonia
● „dans//pl – Ieri. Mîine. Azi – Zilele dansului polonez la Bucureşti“. RE//MIX Henryk Tomaszewski de şi cu Mikolaj Mikolajczyk; Nijinsky. Sărbătoarea viselor, coregrafie Anna Godowska, cu Tomasz Wygoda.
Întîlnirile din ultimii ani cu dramaturgia şi performance-urile poloneze (teatru şi dans contemporan) au relevat o preocupare constantă pentru identitate ca proces complex de definire individuală şi colectivă. De la identitatea naţională, la cea artistică, de la reevaluarea necurtenitoare a trecutului, la chestionarea prezentului, de la reinterpretarea unor estetici, la revendicarea noilor viziuni, spectacolele poloneze oferă o imagine efervescentă, eterogenă, adesea cu abordări contradictorii ale aceluiaşi subiect. Acest peisaj performativ incitant a fost vizibil şi la evenimentul organizat de Institutul Polonez în colaborare cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti – „dans//pl – Ieri. Mîine. Azi – Zilele dansului polonez la Bucureşti“ (30 martie – 11 aprilie), care a cuprins spectacole, ateliere de dans, filme şi dezbateri.
Cele cinci spectacole prezentate la Bucureşti au oferit o istorie sublimată a dansului polonez, datorită, pe de o parte, limbajelor coregrafice diferite abordate şi, pe de altă parte, unora dintre teme, care au vizat raportarea la maeştrii artei dansului. RE// MIX Henryk Tomaszewski (dramaturgie: Malgorzata Dziewulska, muzică: Zbigniew Kozub) face parte dintr-un proiect amplu şi de anduranţă, iniţiat de Komuna Warszawa – o formă nonierarhică de asociaţie culturală, care reuneşte artişti rebeli faţă de instituţiile oficiale şi esteticile clasice, înfiinţată iniţial lîngă Varşovia, în timp relocată în capitala polonă. Mutarea a însemnat şi atenuarea revoltei, proces firesc, căci mişcările underground devin, în multe cazuri, mainstream. Proiectul RE//MIX cuprinde o serie de spectacole care reevaluează maeştri ai teatrului şi ai dansului, polonezi şi străini, din punctul de vedere subiectiv al unui artist actual. Remixul realizat de dansatorul şi coregraful Mikolaj Mikolajczyk îl vizează pe Henryk Tomaszewski, legendă a scenei poloneze, fondator şi director al Teatrului de Pantomimă din Wroclaw. Tomaszewski a inovat mişcarea scenică, eliminînd cuvîntul, a concentrat totul pe mimică şi expresie corporală, care au devenit astfel bogate, superexpuse. Mikolajczyk, care i-a fost ucenic (nu neapărat discipol, căci în cariera sa a folosit diverse limbaje coregrafice, inclusiv cel clasic) a abordat relaţia cu fostul său maestru din perspectiva creaţiei. Într-o înregistrare audio, Tomaszewski vorbeşte despre relaţia omului-„marionetă“ cu „maşinistul“ lui invizibil, una abstractă, metaforică, dar şi una concretă, făcînd aluzie la influenţa altor artişti asupra sa. Mikolajczyk, la rîndul său, afirmă că a fost „creat“ profesional şi uman de către Tomaszewski. Acest dublu proces de creaţie este vizibil în spectacolul lui Mikolajczyk, care face un reenactment al primei zile de lucru cu maestrul său, folosind în propriul rol un spectator pe care îl iniţiază aproape erotic în dans, pentru ca, mai tîrziu, acest moment filmat să se deruleze pe ecran pe cînd scena se reia în timp real, cu alt spectator care îl conduce pe performerul gol (omul-marionetă). Este aici un remix pe multiple planuri şi cu multiple funcţii: este remixat timpul – cel trecut, al primei întîlniri maestru – ucenic, cel prezent, al lui Mikolajczyk, şi cel imediat, al spectatorilor, filmaţi înainte de spectacol şi în timpul acestuia, înregistrări suprapuse în performance. Este remixat binomul creaţie – creator, din perspectiva lui Tomaszewski, inspirat de alţi artişti şi sursă de inspiraţie pentru Mikolajczyk, dar şi a acestuia din urmă, creaţie a maestrului şi creator la rîndul său. Se produce o inversare de roluri, obiectul creat îşi „creează“ creatorul, căci Mikolajczyk îl recreează, de fapt, pe Tomaszewski, din perspectiva sa. Performance-ul este în egală măsură portretul lui Tomaszewski şi autoportretul lui Mikolajczyk, reliefate din înregistrări audio şi video, discurs live, reproduceri subiective din spectacolele maestrului, toate într-un spaţiu intim şi neceremonios, o adîncire în amintirile care se trezesc în corp (sînt pasaje în care se dansează cu ochii acoperiţi).
Tot pe reluarea subiectivă a unor fragmente performative se bazează şi Nijinsky. Sărbătoarea viselor (coregrafie Anna Godowska, scenariu şi regie Slawomir Krawczynski), în care dansatorul Tomasz Wygoda reface prăbuşirea mentală a geniului coregrafiei moderne. Wygoda, actor, dansator, colaborator al lui Krystian Lupa şi Krzysztof Warlikowski, şi coregraf la Opera Naţională din Varşovia, construieşte un portret picassian a lui Nijinski, din celebra coregrafie a acestuia pentru Sărbătoarea primăverii de Igor Stravinski, fragmente din După-amiaza unui faun, replici din jurnalul dansatorului şi mişcări inspirate de desenele şi fotografiile acestuia. Tot acest puzzle coregrafic este ridicat pe sistemul psihologiei orientate spre proces a lui Arnold Mindell (aportul major fiind al lui Slawomir Krawczynski, autor al proiectului Dansul corpului visător, în care aplică teoria lui Mindell în coregrafie). Psihologia orientată spre proces face legătura între vise şi expresiile corpului (ca în practicile şamanice, unde se consideră că boala reflectă condiţia spirituală). Visele preced realitatea, se prelungesc în realitate, o prefigurează. Aşa face şi Wygoda, care strecoară în acest reenactment al Sărbătorii primăverii simptome ale degradării mentale a lui Nijinski: o efervescenţă creatoare, care atinge patologicul, reprimarea sexuală, sub presiunea mentalităţii burgheze, obsesia grandorii, automartirizarea cristică etc. Se produce o parazitare treptată a mişcării, simptomele schizofreniei se amplifică pînă cînd acaparează dansul, îl anihilează. Asta în ciuda faptului că singura terapie funcţională pentru Nijinski era chiar dansul (boala i s-a agravat cînd nu a mai putut dansa). În performance, maladia şi mişcarea aflate în conflict se echilibrează în corp, care devine un cîmp de luptă. Într-un auster costum negru, Wygoda reuşeşte să inducă imaginea luxuriantă din Sărbătoarea primăverii (la care face o elegantă trimitere, cînd revine la aplauze îmbrăcat cu o cămaşă lungă, brodată, care aminteşte de costumele cu motive populare din scenografia originală a lui Nicholas Roerich) sau pe cea a faunului, pe care îl ilustrează prin simpla eliminare a costumului, păstrînd slipul şi ciorapii negri, pete care, în contrast cu lumina pielii, recreează costumul original. Wygoda reconstituie căderea în abis a lui Nijinski, într-o formulă în care genialitatea şi schizofrenia acestuia se întrepătrund, se potenţează reciproc şi arată torturanta singurătate a artistului care îşi intuieşte prăbuşirea.
Cele două spectacole denotă nevoia de referenţialitate a performance-ului polonez, din care se desprinde imaginea artistului contemporan, care se poziţionează critic, dar nu distructiv faţă de predecesorii săi. Şi ambele spectacole arată păstrarea, încă, a coregrafiilor fixate, complexe, care includ corpul dansator şi performanţa fizică. Nu este însă singura faţă a Poloniei dansatoare văzută în acest festival.
Oana Stoica este critic de teatru.
